Cele bune și de folos sufletelor noastre, și pace lumii, de la Domnul să cerem. - PAROHIA VARESE

Du-te la conținut

Meniul principal :

Cele bune și de folos sufletelor noastre, și pace lumii, de la Domnul să cerem.

 
 

Cele bune și de folos sufletelor noastre, și pace lumii, de la Domnul să cerem




28 APRILIE 2020

Ascultăm și ne rugăm astfel Bunului Dumnezeu, la ectenia cererilor și ne pătrunde umilința, pentru că cei mai mulți dintre noi, când ne rugăm, nu știm ce trebuie să cerem! În epoca noastră secularizată, materialistă și atee, ne gândim doar la plăcerile materiale și trupești, la slava și puterea de stăpânire, la demnități, la odihna trupului, la petrecerea cât mai bine a vieții și la câș­tigul ușor. Astfel, ne aflăm cu inima împietrită, nemilostivi, indiferenți, nesocotitori ai valorilor morale, uitând esențialul: „Ce va folosi omului să câștige lumea întreagă, dacă își va pierde sufletul său.”(Marcu 8,36) Istoria ne arată că această fugă barbară, numai și numai după bunurile mate­riale, a provocat distrugerea ireparabilă a omului și are ca rezultat dezechilibrul existențial temporal și pedeapsa veșnică1. Iar astăzi, trăind cu neputință spaima și durerea epidemiei de coronavirus care subjugă în suferință întreaga lume, se cuvine, cu pocăință în sufletele noastre, să ne întrebăm, dacă, oare, nu omenirea noastră este vinovată?

S-a ajuns astăzi, prin satanicul orgoliu, să se nege și să se răstălmăcească legile divine, afectând echilibrul existențial al omenirii! Legile și drepturile creației, ale universului le încălcăm! Drepturile oamenilor, ale semenilor noștri le uzurpăm! Se investește spre distrugerea valorilor pro-edenice ale omului, susținându-se distrugerea frumuseții și bunătății morale vitale existenței omului? Subjugați imoralităților și josniciilor rațiunii noastre întunecate de necredința pe care ne-o susținem, refuzăm dragostea și binele lui Dumnezeu, întunecându-ne sufletele cu tot felul de speculații diabolice împotriva Celui Ce este Calea, Adevărul și Viața omenirii? Vai de noi! Vin asupra noastră toate necazurile și suferințele provocate de mințile întunecate din care lipsește iubirea, iertarea și lumina adevărată, din care lipsește Dumnezeu. Câți dintre noi mai poartă în inimi grija pentru sufletul luminat de credința în Hristos?

În această ectenie, cerem cele bune și de folos sufletelor noastre și pace lumii2, deoarece sufletul este dăruit omului de Dumnezeu și este intrinsec legat de cele bune, de cele folositoare omului, de pace și de perspectiva eshatologică a omului. Prin ființa lui, sufletul este bun și tinde, îl caută pe Creator, pe Dumnezeu. Omul necredincios își chinuiește sufletul, făcând voia celui rău, împotrivindu-se adevărurilor divine, subjugându-l intereselor diabolice materiale, prin păcate și prin înstrăinarea de Dumnezeu.

Sufletul omului credincios este iubitor de Dumnezeu, iubitor de oameni, iubitor de adevăr și de bine; este credincios, iertător, milostiv, bun, smerit, răbdător, emană pace, credință și nădejde. Sufletul omului credincios este plin de harul care se așează în om prin Sfintele Taine. Omul credincios poate să fie credincios decât avându-L pe Hristos prin împărtășirea cu Iisus Hristos Euharistic. Prin cele două Sfinte Taine, prin Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie, ne vindecăm, ne tămăduim sufletește și trupește, se reaprinde lumina lui Hristos în trupurile noastre stricate de păcate, și sufletele și trupurile noastre se folosesc, ni se regenerează ființa, ne resfințim, ne reîntărim cu puterea harică a Mântuitorului Iisus Hristos. Prin exercițiul împărtășirii repetat tot mai des, care să ajungă o stare de credință, o continuă căutare și dorință cu pocăință și stăruință a Mântuitorului Iisus Hristos, dăruit nouă prin Euharistie, sufletul devine haric, credincios și dobândește imunitate împotriva răului, a suferinței și a bolilor. Este imunitatea de care avem nevoie, mai ales în situația actuală când suferința ne umbrește. Să luăm aminte la grija față de suflet și încrederea absolută în Dumnezeu!

Partea a doua a cererii ne asigură că vom avea pace interioară când vom alunga păcatul. Dobândirea păcii este modul cel mai bun de a atinge scopul nostru înalt, care este viața duhovnicească în Hristos, singura folositoare sufletului nostru. Îndreptarea nostră spre Hristos nu poate să înceapă decât după ce am renunțat la păcatele care ne înrobesc. Omul păcătos, pe care a pus stăpânire satana, are mintea întunecată și când vine la spovedit nu se eliberează. Satana îi ia rațiunea faptelor păcătoase pe care le-a săvârșit, îi aduce uitare, și-l ține împietrit în fațetele mândriei. Sfânta Spovedanie înseamnă eliberare din mândria diavolului și intrare în starea smereniei lui Hristos care ne deschide calea eliberării de păcate. Pocăința însemnă căință din inimă cu toată rațiunea și toată starea ființei noastre. Un preot ne relatează cum se poate greși la mărturisirea păcatelor, cum se poate întâmpla, ca omul în loc să-și ceară iertare lui Dumnezeu la Sfânta Spovedanie, cu mintea întunecată de satana, cere să fie ajutat, să înmulțească păcatul:„ Înainte cu câțiva ani, a venit la biserică o doamnă, care a aprins lumânări și după un timp, a a zis preotului: – Vă rog, părinte, să-mi faceți paraclisul Sfintei Varvara pe care o ador, ca să-mi ajute să mă despart de soțul meu și să fiu împreună cu prietenul meu! Răspunsul, vi-l închipuiți!

Gândiți-vă, cerea ca Dumnezeu, Cel ce a poruncit: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”(Marcu 10,9), să fie părtaș la desfrâul și la divorțul ei! L-a înșelat pe soț și voia ajutorul Sfintei Varvara și al lui Dum­nezeu ca să-și împlinească poftele. Și, pe deasupra, avea și doi copii!

Un al doilea exemplu: O doamnă, ofere o groază de bani, zicând:- Știu că te ai bine cu Dumnezeu, de aceea vreau să dezlegi farmecele iubitului meu, să se întoarcă iar în brațele mele”! Nenorocitul care o părăsise era căsătorit și avea trei copii. Gândiți-vă, ce obrăznicie și tupeu, de speța cea mai joasă! să implice preoții în fărădelegile lor.

Și al treilea caz: A venit cineva și a cerut preotului rugăciune la Dumnezeu, ca să fie pedepsit cu închisoarea vecinul lui, pentru că îl nedreptățise, concediindu-l pe fiul lui, căsătorit și cu copii. Ieșindu-și din fire, mi-a zis: „Decât să-l omor eu și să întru la închisoare, mai bine fă rugăciune tu, părinte, ca Dumnezeu să-l trimită la carceră.

Asemenea, mai există și o altă mentalitate greșită, a celor care obișnuiesc să zică: „Nu-i vreau răul, dar să tragă și copiii lui numai atât cât am tras eu ”, sau „răul pe care mi l-a făcut mie, să i-l dea Dumnezeu lui.

Din nefericire, este foarte tragic pentru orice persoană care crede că se poate spovedi așa. Acești oameni nu realizează că fac și vor să facă în continuare un păcat și nici nu se pocăiesc, nu regretă și nu renunță la păcat. Sfinții Părinți spun că acești oameni sunt stăpâniți și conduși de cel rău care nu-i lasă să se mântuiască. Sufletul omului săvârșește un rău înspăimântător, atunci când cere voie lui Dumnezeu să facă un păcat, și când vorbește despre un fel de „blestem nobil” împotriva semenilor. Toți acești oameni uită că Mântuitorul Hristos pe Cruce n-a cerut pedeapsă și răzbunare pentru cei care L-au răstignit, ci s-a rugat Tatălui ceresc să-i ierte.

Odată, Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos, cu mult înainte să-și înceapă propovăduirea ciudată prin lume, intr-o seară, pe când se ruga a căzut in extaz și s-a trezit în palatele împărătești ale cerului. Împăratul ceresc l-a chemat și a zis: – Vrei să mă slujești din tot sufletu l și să te fac unul dintre locatarii palatului meu? – Este cineva, Stăpâne, care să nu dorească bunătățile Tale? i-a răspuns. Eu le doresc cu deosebire. – Dacă dorești atât de mult, încearcă gustul împărăției Mele, și i-a întins ceva să bea. Băutura semăna la culoare cu zăpada și era atât de dulce și gustoasă, încât omul nu-și poate închipui. De-abia a băut-o și i-a zis: -Mai dă-mi alta, te rog, pentru că abia am băut-o și am simțit că are mireasma mirului dumnezeiesc. Acela i-a dat încă o băutură care avea culoarea gutuii.

Această băutură era foarte acră și mai amară decât pelinul. Când Sfântul Andrei a băut-o, i s-a amărât gura, a deznădăjduit și a uitat gustul minunat al primei băuturi. Văzându-l trist, împăratul i-a zis: -Vezi că nu poți să suporți amărăciunea băuturii și a mâncării? Ți-am dat ca să înțelegi modul în care poate cineva să-Mi slujească. Aceasta este calea strâmtă și spinoasă pe care am iubit-o în viață. -Mi se pare un lucru greu, Stăpâne. Cine poate să slu­jească, bând și mâncând otravă? -Iți amintești doar amărăciunea? l-a întrebat împăratul.

Ai uitat dulceața? Înainte de amar, ți-am dat dulce! -Da, Stăpâne, dar mi-ai spus că drumul cel strâmt sea­mănă cu băutura cea amară.

– Nu, deloc! Calea aceasta se află între amar și dulce.

Amarul înseamnă ostenelile, nevoințele, truda pentru dobândirea virtuților, pe când dulcele și gustosul sunt răcoarea, odihna și mângâierea pe care le ofer din bunătate celor care suferă și pătimesc de dragul Meu. Nu dau, așadar, doar amarul, nici doar dulcele, ci când pe unul, când pe celălalt. Unul urmează celuilalt.

Dacă dorești să-Mi slujești, spune-Mi ca să știu! -Dă-mi iarăși să gust și-Ți voi spune, a răspuns fericitul Andrei. -Acela i-a dat mai întâi să bea amar, iar Sfântul, plin de amărăciune I-a zis: -Nu pot să Te slujesc și să beau din băutura aceasta. Este amară și nesuferită. Împăratul a zâmbit și scoțând de la piept ceva frumos mirositor, i-a zis: -Ia și mănâncă, pentru ca să uiți toate!

A luat într-adevăr și a mâncat și pentru mult timp a simțit atâta plăcere, dulceață și bucurie, atâta desfătare și fericire, încât mai să-și iasă din fire. Credea că viețuiește într-o mireasmă pri-sositoare, în slavă, strălucire și desfătare divină. Când și-a revenit, a căzut la picioarele Acelui mare împărat și L-a rugat: -Miluiește-mă, Bunule Stăpâne, și primește-mă ca să-ți slujesc, pentru că am înțeles cu adevărat că slujba Ta este foarte mulțumitoare. -Crede-mă, i-a zis Acela, că dintre bogățiile Mele, aceasta este cea mai neînsemnată. Acum te vei întoarce la timpul rămas al vieții tale și dacă mă vei sluji cu dreptate și dăruire, atunci toate câte am, vor fi ale tale. Vei fi moștenitorul împărăției Mele.

Așa i-a vorbit Împăratul și l-a lăsat să plece.

Sfântul Andrei și-a revenit din extaz, și cu trecerea tim­pului a înțeles din ce în ce mai bine semnificația chemării și descoperirii divine, despre cum trebuie să-l slujească pe Dumnezeu în celălalt timp al vieții sale.”3



Cealaltă vreme a vieții noastre, în pace și în pocăință a o săvârși, la Domnul să cerem!4 Sufocați de griji și de fugă după plăcerile lumești, păcă­toase, nu ne dăm seama când trece viața. Ne pierdem timpul, viețuind în indiferență și nesimțire și nu vrem să credem că vom muri. Mulți oameni, deși sesizează că viața lor trece, se neliniștesc, însă, de o manieră lumească. Din nefericire, dorințele noastre se limitează doar la lucrurile pământești.

De exemplu: vrem să trăim ca să ne vedem copiii căsă­toriți și nepoții școliți la facultăți înalte, să ne terminăm casa sau vila de la tară, să ne mărim magazinul, să schimbăm mașina sau să cumpărăm o casă la malul mării. Nu avem neliniști duhovnicești și metafizice. Căutările noastre sunt sărace, sunt lumești. Dumnezeu, însă, ne îndeamnă să alergăm după un singur lucru: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă!”(Matei 6,33)

El are grijă de toate cele necesare nouă și se obligă să le rânduiască așa cum trebuie. Dacă noi căutăm împărăția și dreptatea Lui, implicit vom primi cele necesare vieții, inclusiv pacea, seninătatea și liniștirea conști­inței care sunt rodul lucrării Sfântului Duh. De aceea, fericirea omului constă, îndeosebi, din mărturia conștiinței liniștite și senine. Pacea, împreună cu celelalte roade ale Duhului aduc Raiul și împărăția lui Dumnezeu în inima creștinului, iar omul care păcătuiește, cade și o pierde. Ea poate fi redo­bândită, în ciuda căderilor mici și mari, prin pocăință.5 Sfânta Scriptură, prin gura dreptului Iov, ne arată că nimeni nu scapă de păcat și de întinarea lui, oricât de scurtă i-ar fi viața: „Cine poate fi neîntinat? Nimeni absolut, chiar dacă viața lui ar fi de numai o zi pe pământ.”(Iov 14, 4-5)

Ne aflăm în Postul Sfintelor Paști și trebuie să trăim postul prin lupta continuă împotriva păcatelor, prin faptele bune, prin Dumnezeiasca Liturghie, prin starea de pocăință și Sfintele Taine. Pocăința nu este necesară doar în timpul Spovedaniei, ci trebuie să-l însoțească pe om în fiecare ceas și moment al vieții lui, pentru că poate să păcătuiască în toată vremea, cu gândul, cu mintea și cu simțurile. Să luăm aminte, căci este important, să nu deznădăjduim și nici să amânăm pocăința când suntem în păcat, ci dimpotrivă, să regretăm și să alergăm la preotul duhovnic, ca prin el, să cerem iertarea și să primim tămăduirea harică vitală de la Doctorul sufletelor și al trupurilor – Bunul nostru Dumnezeu.



Pr. Silviu State

Note:

1). ). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Sfintei Liturghii”, Editura Bizantină, București, București, 2005, p.242;

2). Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p.267;

3). Sfânta Mânăstire a Paracletului, „Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos”, Oropos, Atica, 2000, p.31, conf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit., pp.243-245;

4). Liturghier, op.cit., p.167;

5). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.,p.246.

Hits: 0

 
 
Cerca
Facebook Like Email Facebook Google+ Twitter Box
Înapoi la cuprins | Înapoi la meniul principal