Explicarea Sfintei Liturghii – A şaptea cerere de la Ectenia Mare
Explicarea Sfintei Liturghii – A şaptea cerere de la Ectenia Mare
Pentru sfânt locașul acesta, țara aceasta, pentru toate orașele și satele și pentru cei ce cu credință locuiesc într-însele, Domnului să ne rugăm.
“Ce este sufletul în trup, aceea sunt creștinii în lume. Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului, iar creștinii în toate orașele lumii … dar ei țin lumea”. Precum sufletul dă viață trupului, rugăciunea Bisericii ține lumea. Cererea de mai sus este o expresie a rugăciunii Bisericii pentru întreaga lume și pentru toți oamenii începând cu cei în mijlocul cărora trăim. Acest lucru este și mai evident în forma originară a acestei cereri, păstrată de Molitfelnic la rânduiala sfeștaniei, în care ne rugăm “pentru orașul și țara aceasta (deoarece pentru locaș ne-am rugat mai înainte), pentru toate orașele și satele și pentru cei ce cu credință viețuiesc într-însele”. (Pr. Prof. Florin Botezan, Explicarea Sfintei Liturghii, p.41)
„Ceea ce trebuie să reținem din această cerere este depășirea individualismului și a egoismului pătimaș al omului. Ca „mădulare ale lui Hristos”, experiem comuniunea, ajutorul reciproc, sprijinul unuia față de celălalt, în Biserică, a cărei destinație este cerul. Susținerea sufletească și aplecarea către inima îndurerată și năpăstuită a aproapelui, cu înțelegere, compătimire și iubire sinceră, este un lucru sfânt, iar sfințenia este darul Bisericii și menirea vieții pe pământ.
Indiferența și răceala se văd clar pe fețele noastre, în mod special după Sfânta Împărtășanie și după încheierea Sfintei Liturghii. Precum oboseala și durerea care ne brăzdează chipul, la fel și blândețea și bunătatea se vădesc în sprijinul acordat celui de lângă noi, oricine ar fi acesta. „Frate ajutat de frate este ca o cetate tare și înaltă”(Iona 4,6-11). Chiar dacă vrem să ascundem trăirile interioare de la Sfânta Jertfă, ele se dau pe față, pentru că încălzesc sufletele împietrite, inimile răvășite, înmulțesc mireasma evlaviei, apropie pe cei îndepărtați, ușurează pe cei împovărați și mângâie pe cei în dureri. Tot cel ce are un dar de la Sfânta Jertfa să-l înmulțească, oferindu-l altora.
Deci, trăirea liturgică este urmată de fapte exterioare, văzute de toți ceilalți. Fiind „descătușați de patimi”, pregătiți și învredniciți pentru a primi Sfânta Împărtășanie, întreaga noastră purtare în Biserică devine inițiere cerească și sfințenie. Aceasta rodește binefaceri pentru cei din afară și pentru toată zidirea, pentru toți oamenii, credincioși și necredincioși. Sfinții și drepții mântuiesc lumea prin rugăciunile lor, pe când păcătoșii și necredincioșii, o distrug.
Lipsa de evlavie distruge lumea, iar creștinii de astăzi, în cea mai mare parte, nu merg la biserică, nu se spovedesc, nu se împărtășesc, din obișnuință.
Sfințirea omului pornește de la Sfânta Jertfă și de la Sfintele Taine săvârșite în Biserică, la care se adaugă cultivarea pocăinței, a rugăciunii, a postului îndoit, a supunerii, iubirii, iertării, și a celorlalte virtuți dumnezeiești. Clerici și mireni, trebuie să mărturisim toți, cu lacrimi în ochi, că în vremea noastră păcatele s-au înmulțit înspăimântător. Mai mult, s-au adăugat păcate care nu existau nici în timpul Sodomei și Gomorei, precum slujirea și cultul satanic. Oamenii păcătuiesc îngrozitor, chiar și în satele cele mai mici, ca să nu mai vorbim de marile orașe ale desfrâului, cu crime, droguri, anarhie, sodomism, magie, satanism și tot felul de perversiuni și păcate. Toate sunt propuse ca mod de viață prin televiziune. – De ce faci păcatul acesta? îl întrebi pe penitent. – Dar este un lucru firesc! îți răspunde. – Este însă păcat! – N-am știut! Unde scrie că este păcat? Răul a atins culmi înalte și periculoase, deci să luăm aminte la cuvântul lui Dumnezeu care spune: „Plata păcatului este moartea”(Pilde 18,19).
Cererea preotului: Pentru sfânt locașul acesta, țara aceasta, pentru toate orașele și satele și pentru cei ce cu credință locuiesc într-însele, se referă la fiecare biserică din orașe, sate sau insule. Cererea se face nu doar pentru persoane, ci și pentru locuri, căci credincioșii creștini sunt legați aici pe pământ de acestea. Fiecare om are în lumea aceasta locul, spațiul și lăcașul lui de cult. Dragostea lui Dumnezeu este universală, cuprinde pe toți oamenii din toate timpurile și locurile și vrea schimbarea tuturor.
Cererea noastră înseamnă o revărsare de iubire peste toți cei care sunt în vecinătatea noastră, în parohia, satul, orașul și țara noastră. Nu ne putem ruga doar pentru noi înșine, pentru că la Sfânta Liturghie creștinii prezenți devin sufletul întregii lumi. Cererea din ectenie este pentru dușmani și prieteni, cunoscuți și necunoscuți, buni și răi, pentru cei care ne-au necăjit ieri și astăzi, pentru rudenii și cei din jur. Ne rugăm pentru cei care zac în boală, ispită și durere, în foamete și război. Ne rugăm pentru miile de copii care mor de foame, pentru stingerea neorânduielilor și a certurilor provocate de mai marii lumii. Ne rugăm pentru copiii lor fără de minte, atât de ușor vânați de droguri, anarhie, satanism și secte, pentru căsătoriile acestora, ca unitatea lor să rămână nezdruncinată.
În Liturghie, tot și toate se iartă și numai astfel parcurgem împreună cu Biserica drumul de la durere spre bucurie, de la stricăciune la nestricăciune. Biserica, deși se roagă pentru toți, o face în mod special pentru cei care cu credință locuiesc…, adică creștinii ortodocși care locuiesc în orașul unde este lăcașul sfânt, pentru ca Dumnezeu să păzească împreună cu cei puțini și pe cei mulți, cu cei drepți și pe cei păcătoși. Să-i lumineze împreună cu cei evlavioși și pe cei fără credință, să-i înțelepțească, alături de cei buni și pe cei răi, iar prin sfinții Săi, să-i salveze pe toți și țara noastră.
Urbanizarea a creat probleme de pastorație uriașe și de nedepășit. În metropolele țării, unde de multe ori locuim, nu știm măcar cine locuiește în apartamentul de lângă noi, ce se întâmplă, ce dramă are loc acolo! Toți ne-am împietrit și am devenit una cu mediul în care trăim .
Biserica se roagă pentru orașele și satele țării, dar creștinii rămân indiferenți, lăcașurile de cult sunt goale, atât la orașe cât și la sate. Dacă un creștin din fiecare familie ar merge la biserică, locașurile de cult ar deveni neîncăpătoare. Creștinii de astăzi aleargă după averi, confort, cultura păcatului și tot felul de vicii, iar mulțimea bunurilor și tihna au devenit dușmanii cei mai mari ai creștinismului și ai mântuirii omului.” (Protopresbiteros Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii –Introducere Generală, Editura Bizantină, București, 2005, p.95-98.)
Despre sfântul locaș pentru care ne rugăm și importanța comuniunii noastre cu Dumnezeu la Dumnezeiasca Liturghie, Sfântul Nicodim Aghioritul ne învață:
„ Dacă cu frică şi cu evlavie veţi sta în Biserica lui Hristos, vă veți ruga cu tărie şi veţi asculta cu luare aminte cele zise şi învăţate întru dânsa, cu adevărat vă veţi îndulci atât de mult şi veţi lua atât dar în sufletul vostru, încât să nu vă mai îndemne gândul de a mai ieşi din Biserică.
Căci, ca nişte înţelepţi şi pricepuţi, să puneţi acest semn întru voi înşivă şi să ziceţi: şi de ce să ne grăbim a ieşi din Biserica lui Hristos şi să ne ducem la târguri şi la prăvălii? Aici ascultăm cuvinte dumnezeieşti şi cântări duhovniceşti şi melodii îngereşti şi cereşti, care fac inima veselă şi umilită; iar acolo ce altceva vom auzi, fără numai osândiri, grăiri de rău, cuvinte ruşinoase, jocuri, cântări curveşti, basme şi cuvinte deşarte? Aici învăţăm lucruri cereşti, pe care le vom dobândi după moarte, iar acolo ce vom afla, fără numai lucrurile lumii acesteia, care sunt stricăcioase şi trecătoare şi mâine – poimâine avem să le lăsăm?
În Biserica lui Dumnezeu, vedem atâtea frumuseţi, atâta înfăţişare, atâta bună întocmire şi asemănare îngerească şi cerească, a arhiereilor şi preoţilor, a cântăreţilor şi clericilor şi a tuturor fraţilor noştri creştini, de care se veseleşte mintea, se bucură sufletul, se umileşte inima, se nasc lacrimile, se pricinuieşte frăţeasca dragoste şi Dumnezeu cel în Treime se slăveşte şi propovăduieşte; iar acolo în târguri, la prăvălii şi cârciumi, ce alta vom vedea, fără numai neorânduieli, netrebnicii, îngânători, beţivi, luptători unii cu alţii, dansuri, înşelătorii, şarlatanii, jocuri de cărţi şi alte asemenea neorânduieli? Din care se pierde evlavia, piere frica lui Dumnezeu, se răceşte dragostea cea către Dumnezeu şi către aproapele, se aprinde pofta trupului, se întărâtă mânia, se tulbură inima şi toate patimile se deşteaptă…
Sau pentru ce să cinstim mai mult pământul decât cerul, târgul decât Biserica, întunericul decât lumina şi cele pământeşti decât cele cereşti? Sau unde într-alt loc vom putea găsi astfel de privelişte făcătoare de bucurie, acest fel de îndulcire, acest fel de frumuseţe? Mergi înapoia mea, satano şi răule gând, nu vrem să te ascultăm şi să ieşim înainte de sfârşit afară din Biserica lui Hristos, căci de vom ieşi înainte de otpust, ne vom judeca de Stăpânul Hristos ca robii cei fugiţi de la stăpânul lor.
Toată vremea zilei o cheltuim la cele trupeşti şi deşarte şi deci, pentru ce să nu cheltuim două ceasuri la cele duhovniceşti şi veşnice? Că aşa zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ai intrat în Biserică, omule? Te-ai învrednicit de împreună vorbirea cu Hristos? Până ce nu se va face sfârşitul, să nu ieşi, că dacă mai înainte de sfârşit vei ieşi, ca un fugar vei da răspuns. Toată ziua o cheltuieşti la cele trupeşti, şi două ceasuri nu poţi a te îndeletnici la cele duhovniceşti?” (Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia, Bunul moral al creștinilor, Ed. Bunavestire, Bacău, 2001, p.258-259.)
Prin Dumnezeiasca Liturghie, ușa cerului ne este deschisă. Trebuie să trăim cu toată ființa și evlavia Sfânta Liturghie, iar la fiecare cerere a ecteniei mari, să ne încredințăm lui Dumnezeu cu inimile, trăind rugămintea pe care o adresăm spre folosul nostru și al Bisericii care ne cuprinde pe toți.
Pr. Silviu State