Explicarea Sfintei Liturghii – Antifonul III (Fericirile) - PAROHIA VARESE

Du-te la conținut

Meniul principal :

Explicarea Sfintei Liturghii – Antifonul III (Fericirile)

 

Explicarea Sfintei Liturghii – Antifonul III (Fericirile)



                   

Antifonul al treilea este ca o întâmpinare a lui Hristos, Care Se apropie și Se arată; tocmai de aceea este așezat și se cântă înainte de ieșirea și intrarea cu Sfânta Evanghelie, prin care este închipuit Hristos.1

Rugăciunea preotului pentru acest antifon, ne arată că rugăciunile Sfintei Liturghii, inclusiv cele rostite de preot în taină, toate sunt rugăciuni obștești2, rugăciuni ale tuturor și pentru toți participanții la slujbă, rugăciuni „împreună-glăsuite”, care unesc trăirile noastre ale tuturor în glasul preotului care, în fața Sfintei Mese din Sfântul Altar, cere Mântuitorului Iisus Hristos, zicând: „Cel ce ne-ai dăruit nouă aceste rugăciuni obşteşti şi împreună glăsuite, Cel ce şi la doi şi la trei care se unesc în numele Tău ai făgăduit să le împlineşti cererile, Însuţi şi acum plineşte cererile cele de folos ale robilor Tăi, dându-ne nouă în veacul de acum, cunoştinţa adevărului Tău, şi în cel ce va să fie viaţă veşnică dăruindu-ne”.3

Preotul se roagă Mântuitorului Iisus Hristos, Cel ce a făgăduit că unde sunt doi sau trei adunați în numele Lui, va fi și El în mijlocul lor (Matei 18, 20; 28,20), să împlinească cererile cele de folos ale credincioșilor Săi, dăruindu-le în viața de acum cunoștința adevărului Evangheliei și pentru veacul viitor, viața cea veșnică în împărăția cerurilor4. Rugăciunea este urmată de ecfonisul: „Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

După acest ecfonis, la strană, credincioșii cântă Fericirile. La praznicele împărătești și la sărbătorile sfinților se cântă troparele. La unele biserici, și mai ales la cele închinate Maicii Domnului, credincioșii obișnuiesc să cânte „Apărătoare Doamnă”. Rânduiala liturgică generală pentru antifonul al treilea, prevede cântarea Fericirilor îndreptându-ne inimile către Împărăţia Cerurilor care se dezvăluie nouă prin cea ce urmează la Dumnezeiasca Liturghie.

La cântarea antifonului, textul Fericirilor este precedat de strigarea de pocăință a tâlharului de pe cruce care prin pocăință a primit mântuirea: Întru-Împărăția Ta când vei veni, pomenește-ne pe noi Doamne!

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor.

Feriţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fericiţi cei curaţi cu inima,  că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiţi făcătorii de pace, că acei fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor.

Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceri”.(Matei,5,1-12)

La fiecare Sfântă Liturghie, antifonul al treilea redă cele nouă fericiri ce cuprind virtuţile pe care trebuie să le aibă creştinul doritor de Dumnezeu, doritor de Împărăţia lui Dumnezeu.

„Le vom analiza în continuare:“Fericiţi cei săraci cu duhul”. S-a discutat mult pe seama acestei fericiri. Cei care nu-L iubesc pe Hristos, sau nu iubesc Biserica şi învăţătura Domnului Hristos, consideră că cei „săraci cu duhul” sunt oamenii tâmpiţi, oamenii proşti, oamenii limitaţi din punct de vedere intelectual. Nu este deloc adevărat.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune limpede care este înţelesul adevărat al acestei „fericiri”: cei săraci cu duhul sunt oamenii modeşti, oamenii care se smeresc de bună voie, oamenii plini de bun simţ, oamenii care leapădă orgoliul. Un om mândru, un om orgolios n-are ce căuta în Împărăţia lui Dumnezeu. Un om orgolios este pentru semenii săi o pacoste greu de suportat. Deci cei „săraci cu duhul” sunt oamenii modeşti, oamenii smeriţi, oamenii plini de bun simţ.

“Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Nu este vorba aici de plânsul care urmează unei pedepse primită pe dreptate, nici de necazul sau de suferinţa ce ne-o provoacă o „boacănă” pe care am făcut-o. Este vorba aici de plânsul pentru păcatele, pentru greşelile, pentru neîmplinirile, pentru răutăţile noastre.

Sfântul Apostol Pavel, în a doua Epistolă către Corinteni, în capitolul 7, versetul 10, zice aşa: „Întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, iar întristarea lumii aduce moarte”. Întristarea după Dumnezeu este întristarea pentru păcate, care ne dă un impuls spre a nu le mai face, înspre a fi buni.

“Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”. Deocamdată, privind atent istoria omenirii, s-ar părea că nu cei blânzi, ci dimpotrivă, cei duri moştenesc pământul. Împărăţia Cerurilor o moştenesc însă cei blânzi. Pământul celor blânzi este Împărăţia Cerurilor. Modelul absolut pentru noi creştinii este Domnul Iisus Hristos. Or, tot în Evanghelia după Matei, Mântuitorul zice aşa: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”.(Matei 11,29)

“Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura”. Pe pământ nu există dreptate absolută. Oamenii se străduiesc, uneori, să facă dreptate. Însă dreptatea pe care o fac ei este relativă. De multe ori, însă, voit fac strâmbătate. Încalcă dreptatea. Şi atunci, unde este dreptatea celor ce plâng, celor ce suferă, dreptatea celor neîndreptăţiţi? Hristos este dreptatea celor neîndreptăţiţi!

“Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”. Milostenia este o virtute importantă pentru creştini. Tot în Evanghelia după Matei, în capitolul XXV, atunci când ne este relatată a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, Învierea morţilor şi Judecata, ni se spune clar: criteriul după care Dumnezeu ne va judeca sunt faptele milei sufleteşti şi ale milei trupeşti. „Flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi mi-aţi dat să beau, gol am fost şi m-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi m-aţi cercetat”, le va spune Domnul Hristos celor ce vor moşteni Împărăţia Cerurilor”.

“Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Orice creştin doreşte să-L vadă pe Dumnezeu. Necredincioşii, atunci când neagă existenţa lui Dumnezeu, spun că nu L-au văzut. Că nu L-au pipăit. Că n-au avut o experienţă directă legată de prezenţa Lui. Nici n-o pot avea. Pentru a-L vedea pe Dumnezeu e nevoie de o inimă curată. O inimă pângărită nu-L poate vedea pe Dumnezeu. O inimă pângărită este sălaşul tuturor răutăţilor. În Evanghelia după Matei, zice Domnul Hristos despre o asemenea inimă: „Din inimă ies gândurile rele, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Acestea sunt cele care-l spurcă pe om”.(Matei 15-19) Iar un om cu inima spurcată nu-L poate vedea pe Dumnezeu! Dacă dorim să-L vedem pe Dumnezeu, trebuie „să ne curăţim inimile”. Sfântul Simion Noul Teolog zice aşa: „Dacă atunci, la cumpăna dintre ere, Dumnezeu s-a coborât pe pământ, lucrul acesta s-a putut petrece pentru că a găsit sânul preacurat al Fecioarei Maria, unde s-a putut sălăşlui. Dumnezeu coboară şi în noi, în sufletul nostru, cu o singură condiţie: ca să facem din sufletele noastre fecioare curate, să facem din inimile noastre o inimă curată”5.

“Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Cei ce s-au purificat, s-au curăţit şi au dus o viaţă sfântă, au avut experienţa directă a lui Dumnezeu. L-au simţit pe Dumnezeu; L-au văzut pe Dumnezeu.

“Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Foarte mulţi oameni sunt irascibili. Este o binecuvântare prezenţa unui om făcător de pace. Într­o lume războinică, un om făcător de pace este binecuvântarea lui Dumnezeu. Pentru un adevărat creştin este caracteristic acest mod de-a fi: dorinţa de a face pace, de-a răspândi armonie în jurul lui. Atunci când S-a întrupat Hristos în Betleemul Iudeii, oastea cerească a cântat un imn: “Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.(Luca 12-14) Împărăţia lui Dumnezeu este împărăţia păcii. Cei ce doresc să intre în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie oamenii păcii, făcători de pace. Dumnezeu este izvorul vieţii, Dumnezeu n-a făcut moartea, şi, drept urmare, nu doreşte moartea oamenilor.

“Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor”. Fericiţi cei ce sunt prigoniţi pentru faptele lor bune; fericiţi cei prigoniţi pentru credinţa lor; fericiţi cei prigoniţi pentru viaţa lor sfântă.

“Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”. Au trecut două mii de ani de creştinism, cu perioade bune şi rele. Trei sute de ani, la început, Biserica a fost prigonită crunt. Sângele a curs valuri. Dar nu numai atunci. Nu este foarte îndepărtată de noi perioada comunistă. În perioada comunistă, în mod oficial era propagată filozofia marxistă şi era proclamat cu asiduitate ateismul. Şi chiar dacă Biserica era tolerată, mii de credincioşi au suferit şi au murit în temniţe.

Acum a venit libertatea totală şi s-ar părea că nu este prigonită Biserica lui Hristos. Şi, realmente, într-o maniera dură, violentă, tradiţională a prigoanelor, nu este prigonită. Dar Părinţii duhovniceşti ne atrag atenţia că este prezent un duh antihristic. Lupta împotriva Bisericii, împotriva lui Hristos, este mult mai subtilă şi se poate observa din atitudini, din demersuri, din faptul că spiritualitatea creştină este tratată ca o problemă strict individuală a omului. Şi atunci când suntem în viaţa publică, ea este ignorată ca şi cum n-ar fi.”6

Ultima Fericire are şi o continuare: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi” – ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos, pentru orice încercare a credinţei, după cuvintele Sfântului Apostol Petru: „ … întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi ” (I Petru 4, 13-14).

„Bucuria şi veselia” sunt stări diferite, care se completează şi care sunt răsplata lui Dumnezeu pentru cei care cred şi suferă pentru El. Cuvântul „veseliţi-vă” are un specific eshatologic: „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi mireasa Lui s-a pregătit…” (Apocalipsa, 19, 7). Motivul bucuriei celor credincioşi este că „răsplata voastră multă este în ceruri”.

“Plata multă în ceruri” este promisă pentru toate virtuţile despre care s-a făcut vorbire în Fericiri? Nădejdea, pe lângă dragoste, credinţă şi răbdare, aduce multă răsplată, ca şi în cazul dreptului Iov. Sfântul Apostol Pavel spune: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite” (Evrei 11, 1). Când credem în cineva, în ceva, nădăjduim că există o răsplată. Crezând în Iisus Hristos, în cuvintele Lui şi în sfaturile Lui, nădăjduim că de le vom îndeplini vom fi răsplătiţi pentru credinţă, jertfă şi fapte. Nimic nu rămâne nerăsplătit. Mântuitorul Îşi ţine promisiunile şi vedem din istoria Bisericii noastre cum sfinţii au dobândit răsplata ostenelilor săvârşite în această viaţa pământească.

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea cerurilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, care este în Ceruri” (Matei 10, 32) şi „Şi cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa” (Matei 10, 42). Răsplata lui Dumnezeu înseamnă un răspuns la faptele noastre săvârşite în mod liber.

Deci, învăţăm din a noua Fericire că desăvârşirea personală este rodul comuniunii cu Domnul Iisus Hristos şi se face cunoscută prin fapte săvârşite pentru aproapele, care implică uneori jertfe dureroase. Mai mult decât atât, se află în noi darul de a suferi în această lume pentru Hristos Domnul şi pentru Evanghelia Sa. Bucuria va fi deplină dacă viaţa şi jertfa noastră sunt săvârşire cu credinţă, dragoste şi nădejde.

Fericirile sunt îndemnurile Mântuitorului Hristos în a fi blânzi, drepţi, milostivi, curaţi la inimă, cu gânduri bune, făcători de pace şi linişte, pregătiţi pentru jertfă, fapte şi atitudini necesare pentru a ne numi cu adevărat ucenicii Lui şi pentru a dobândi viaţa veşnică.

După rostirea Fericirilor, Mântuitorul Hristos spune ucenicilor şi urmaşilor Săi: „Voi sunteţi sarea pământului” (Matei 5, 13); „Voi sunteţi lumina lumii” (Matei 5, 14), adică cei care împlinesc cuvintele şi îndemnurile Lui, devenid mărturisitori în lume, vor fi „prietenii Lui”, locuitorii împărăţiei lui Dumnezeu.

Între cele nouă Fericiri este o strânsă legătură. Ele reprezintă sfinţirea vieţii noastre, ca rod al credinţei, dragostei şi jertfelniciei întru Hristos. Împărăţia lui Dumnezeu apare drept semnul de împăcare dintre om şi Dumnezeu, darul făcut omului în vederea mântuirii sale. Fericirile au drept scop să arate în primul rând ucenicilor şi nouă calea care duce la împărăţie. Iar fericirea făgăduită trebuie înţeleasă în sens spiritual.

Virtuţile creştine pot fi împlinite în mod liber, în funcţie de mersul vieţii noastre, şi nu în ordinea prezentată de Domnul Hristos. Deoarece într-o zi suntem chemaţi să facem pace între două persoane, în alta să răbdăm ocările aproapelui, în alta să facem milostenie faţă de un om sărac sau aflat în suferinţă. Nu ordinea este importantă şi executarea lor mecanică, ci modul cum le împlinim în această viaţă.

Ascultarea sau citirea şi punerea în faptă a Fericirilor reprezintă pentru fiecare creştin un mod de viaţă, un mod creştin autentic de a trăi într-o lume marcată de păcat, indiferenţă şi necredinţă. Orice creştin trebuie să aşeze la suflet cuvintele dătătoare de viaţă ale Domnului Iisus Hristos şi să le cultive în fiecare zi a vieţii  pământeşti. Este necesar să ne mărturisim păcatele, să fim buni, milostivi, făcători de pace, pentru a trăi în armonie cu semenii noştri şi în comuniune cu Dumnezeu.

În timpul antifonului, pe fondul cântării celei de a noua fericiri, este arătată poporului Sfânta Evanghelie – Vestea cea bună, ca semn al lui Hristos – Cuvântul întrupat, prezent în mijlocul nostru, în biserică. Melodia este una potrivită acestui moment din Liturghie, iar linia melodică indică accentul pus pe virtuţile creştine ce trebuie împlinite. E un urcuş spre bucuria şi veselia duhovnicească, dobândite după parcurgerea vieţii creştine de pe pământ7.

La Antifonul a treilea sunt cântate Fericirile, adevărate percepte ale Legii celei Noi, pentru că la Vohodul Mic, trăim bucuria vederii și a prezenței Mântuitorului Iisus Hristos, prin certitudinea că ieșirea cu Sfânta Evanghelie prefigurează ieşirea Fiului lui Dumnezeu la propovăduirea și dezvăluirea adevărurilor dumnezeiești necesare mântuirii neamului omenesc.

Preotul Silviu State

Surse:

1). Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Arhiepiscopia Bucureștilor, 1989, p.28;

2). Pr. Prof. Florin BOTEZAN, Explicarea Sfintei Liturghii, p.50; Sursa:ftp://188.138.185. 83/Biblioteca/_Colectie_RO/Liturgica/Florin%20Botezan%20-%20Explicarea %20Sfintei % 20Liturghii.pdf;

3). Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p.139-140;

4). Preot Ilarion V. Felea, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Suceava, 2012,, p.109;

5). Sfântul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală, Filocalia 6, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1977, p.157;

6). IPS Andrei Andreicuț, Morala Împărăției. Întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, Editura Renașterea, Cluj, 2011, p.16-19;

7). Cuvântul Preasfințitului Emilian Lovișteanul despre Fericiri https://doxologia.ro/viata-bisericii/interviu/fericirea-noua-intregeste-icoana-vietii-omului-pe-pamant.

 
 
 
Cerca
Facebook Like Email Facebook Google+ Twitter Box
Înapoi la cuprins | Înapoi la meniul principal