Explicarea Sfintei Liturghii – citirea Sfintei Evanghelii - PAROHIA VARESE

Explicarea Sfintei Liturghii – citirea Sfintei Evanghelii

 
BY PR.NICOLAE BUDUI · PUBLISHED 27TH IANUARIE 2019

Înainte de citirea Sfintei Evanghelii, preotul slujitor se roagă în sfântul altar, adresându-se Mântuitorului Iisus Hristos: Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoașterii Dumnezeirii Tale și deschide ochii gândului nostru spre înțelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri. Pune în noi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, să viețuim duhovnocește, cugetând și făcând toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta. Că Tu ești luminarea sufletelor și a trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și bunului și de viața făcă­torului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.1

„Ca să înțelegem rugăciunea aceasta, trebuie să citim cu atenție capitolul IV din Epistola a Il-a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, versetele 3-6, care ne relatează, cu aproximație, următoarele: de multe ori predica Evangheliei este tăinuită și de neînțeles pentru toți cei care, din voia lor merg pe drumul pieirii. Satana întunecă gândirea păcătoșilor necredincioși și nepocăiți, astfel, încât să nu poată vedea lumina Evangheliei care descoperă slava lui Hristos, Chipul Lui Dumnezeu, pentru că nu propovăduim de la noi înșine. Versetele acestea ne vorbesc despre două feluri de întuneric și lumină. Un întuneric a fost acela care acoperea pământul înainte ca Dumnezeu să creeze lumina. „La început, Dumnezeu a făcut cerul și pământul. Și pământul era netocmit și gol. Și întuneric era deasupra pământului”(Fac. I,1-2).

Dar, când Dumnezeu a zis „Să fie lumină”(Facere 1,3), atunci în­tunericul s-a risipit. Astfel, avem întuneric natural și lumină naturală. Mai avem însă și întuneric duhovnicesc, ca și lumină duhovnicească. Când Adam a fost creat, „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, mintea lui era lumină deplină, curată și limpede. Darurile originare ale dreptății divine funcționau desăvârșit, prin puterea alegerii, a libertății, a voinței, a păcătoșeniei și a nemuririi. Când însă, protopărinții n-au împlinit voia lui Dumnezeu, atunci lumina s-a umplut de întuneric. De aceea spunem că: “S-a înnegrit chipul și mintea omului s-a întunecat”, ca urmare a căderii.

Dar, Dumnezeu, Care a zis „Să fie lumină” și a fost lumină, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Lui, Unul-Născut, Care S-a făcut om, a luminat cu raze duhovnicești și omenirea a strălucit. Hristos este, prin urmare, Soarele duhovnicesc al omenirii, însă egoul împătimit al omului nu vrea să deschidă ochii în fața Soarelui-Hristos și să fie luminat. Tot așa fac și aceia care suferă de ochi și sunt deranjați de lumină, o evită și preferă să viețuiască în locuri întunecate sau poartă ochelari.

La fel și cei care suferă de egoism și mândrie, au vederea sufletească slăbită, urăsc și-și întorc fața de la Lumina binefăcătoare și prea plină. Hristos a spus: „Lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească”(Ioan 3,19-20). Omul, așadar, care consimte la păcătoșenia lui, simte în același timp și nevoia să fie luminat de Hristos. Fără aceasta, cu toată cunoașterea și cultura din lume pe care poate s-o dobândească omul, rămâne în întuneric, nu știe de unde a ve­nit, unde se află, unde merge, care este destinația lui, unde va merge sufletul lui după moarte.

Înainte să citim Sfânta Evanghelie în cadrul Sfintei Liturghii, noi preoții cerem de la Domnul nostru, Soarele Dreptății, Lumina cunoașterii dumnezeiești, pentru sufletele noastre. Aceasta ne este dată de Domnul prin pericopa evanghelică, oricât de simplă ar fi relatarea . De aceea, citirea zilnică și studiul Noului Testament sunt indispensabile, căci mintea se luminează, inima se îmblânzește, voința se întăreș­te iar omul se curățește de patimi. Cunoașterea dumnezeiască este sâmburele care naște mântuirea, viața dinlăuntrul omului.

Prin urmare, cercetați Scripturile: ”Și acelea sunt cele care mărturisesc despre Mine”(Ioan 5,39). Această cunoaștere trebuie să coexiste cu împlinirea zil­nică a poruncilor evanghelice. Dacă vrem Lumina lui Dumnezeu suntem datori să-i împlinim poruncile, să respingem cugetarea după trup și pofta vicleană, să ne împărtășim cu Preacuratele Taine. Pocăința, lacrimile, postul, abstinența, rugăciunea, prive­gherea, războiul împotriva patimilor, toate acestea au priorita­te dacă dorim ca Lumina dumnezeiască să strălucească în su­fletul nostru.

Numai pe aceste căi putem să urmăm “viețuirea duhov­nicească” pe care o cerem în rugăciune. Prin acest mod de viață curată, cunoaștem pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu, așa cum vrea El să ni se descopere.

Că Tu ești lumina sufletelor și a trupurilor noastre, se încheie rugăciunea. Felul de viață curat și neîntinat nu lu­minează doar sufletele și ci trupurile , de aceea fețele multora sunt luminoase, strălucitoare. Aceasta vine de la lumina inte­rioară, curată, a sufletului. Ea-1 luminează și-l înfrumusețează pe om.2 Omul plin de harul sfințeniei este pătruns de lumina dumnezeiască și se arată învăluit de o afecțiune dulce și de o căldură plăcută, de căldura Sfântului Duh și de o mireasmă cerească. Acestea le oferă Sfânta Jertfă, Dumneze­iasca Liturghie, viața veghetoare, curăția trupului și a sufletu­lui, împlinirea poruncilor, împărtășirea cu Preacuratele Taine.

Îmi amintesc ce se povestea despre un preot din Frontul de Sus, înainte de al Il-lea război mondial. Odată era bolnav cu febră foarte mare, dar pentru că era zi de mare sărbătoare trebuia cu tot dinadinsul să slujească, pentru ca să nu rămână creștinii lui fără slujbă. A scos să citească pericopa evanghelică, ținând Cartea Sfântă în mâini. Evanghelia era grea, biserica nu avea tetrapod ca s-o așeze deasupra…. Și zicea în sinea lui: – Acum, Hristoase al meu, ce se va întâmpla? Tu care ai atâtea milioane și milioane de îngeri, nu trimiți măcar vreo doi să-mi țină puțin Evanghelia? Avea temperatură, 40 de grade! Și i-au ținut- o îngeri…! Iată , așadar Taina lui Dumnezeu și a dumnezeieștii Litur­ghii, cea neînțeleasă pe care n-o cuprindem cu mintea! N-o vedem pentru că nu lucrează ochii sufletului nostru. N-o auzim pentru că suntem „surzi”. De aceea, Domnul spune de fiecare dată: „Cel ce are urechi de auzit să audă”. Doar cu ochii sufletelor noastre vom vedea cele duhovnicești, cele cerești, care ne sunt de folos.(mărturiile Părintelui Ștefanos Anagnostopoulos)3

Toate câte se spun și câte se întâmplă în cadrul Sfintei Liturghii poate par ciudate, stranii, lucruri din altă lume, dar ele sunt pentru noi. Dumnezeu pe toate cele din cer le coboară și pe pământ, deci să ne curățim inima și să le vedem în fapt.

Cândva au urcat pe înălțimile Athonului doi monahi, ca să slujească la Schitul Schimbării la Față: Părintele Averchie, grec de origine rusă și Prohor, ucenicul lui. În sfârșit, au ajuns pe culme și au tras la Schitul Maicii Domnului, acolo unde s-a arătat Prea Curata Născătoare de Dumnezeu Sfântului Maxim Kavsocalivitul. După o cină frugală, au făcut Pavecernița și acatistele și au mers să se odihnească în două chilii separate.

Atunci bătrânul a zis ucenicului său: – Ia seama, înainte să te culci să citești toată Evanghelia Sfântului Matei. – Blagosloviți, a zis ucenicul. – A mers însă la chilia lui, a închis ușa și a dormit fără să facă ascultare. După miezul nopții, bătrânul a auzit strigăte puternice. Cineva cerea ajutor. S-a trezit înspăimântat și a price­put că strigătele veneau de la chilia ucenicului și a alergat într-acolo. – Ce se întâmplă? De ce strigi fiule?

– Mă lovesc dracii! a zis. Părinte, ajutați-mă!

Bătrânul a luat Crucea și a închinat ușa zicând din memorie rugăciunile de exorcizare pe care le știa. Nimic! A închinat din nou ușa și s-a pus pe rugăciune, străduindu-se să deschidă ușa, dar nimic. Era închisă pe dinăuntru. Între timp, ucenicul a tras zăvorul. Atunci părintele Averchie a mers la fereastra chiliei, care din fericire era deschisă, și a zis poruncitor demonilor: – Cu ce drept loviți pe ucenicul meu?

Atunci demonii au dispărut imediat, pentru că este cunoscut călugărilor că doar Avva are drepturi asupra ucenicului. Părin­tele Prohor a plătit astfel neascultarea lui. Cu siguranță că dacă ar fi făcut ascultare și ar fi citit Evanghelia ar fi avut pace și ar fi dormit liniștit.4

Citirea Sfintei Evanghelii constituie un moment de revelație deumnezeiască, un moment sfânt înălțător în care Mântuitorul ni se dezvăluie prin învățătura Sa, o descoperire a voii lui Dumnezeu care se face în cel mai oficial mod, ca un moment de vârf al sinaxei Bisericii, o vestire publică a învățăturilor dumnezeiești și fericite ale lui Dumnezeu. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul (Mistagogia a X a), citirea Sfintei Evanghelii este reală „prezență a Fiului lui Dumnezeu” și adevărată Teofanie după Sfântul Gherman al Constantinopolului

(Istoria bisericească și vedere mistică), de vreme ce „Hristos prin Evanghelie se vede grăind”, după Sfântul Simeon al Tesalonicului (Erminia 69). De aceea părintele profesor Ioannis Foundoupolis recomandă ca citirea să fie făcută chiar de protosul liturghisitor, mai degrabă decât de diaconul slujitor.5

Sfântul Nicodim Aghioritul vorbind despre Cine este Cel ce propovăduieşte învăţătura Sfintei Evanghelii?, ne spune: -„Ia aminte, iubitule, cine este Dascălul învăţăturii evanghelice; ce fel este această învăţătură şi cine sunt ucenicii care s-o propovăduiască, spre a te invrednici şi tu să te numeri printre dânşii.

In primul rând, ia aminte că Învăţătorul Evangheliei este lisus Hristos, Învăţătorul tuturor învăţătorilor şi Propovăduitorul tuturor propovăduitorilor. Ba mai mult, El singur este Unicul şi Singurul Învăţător, cum îl numeşte Nicodim, ucenicul care a venit la El noaptea: „Rabi ştiu că de la Dumnezeu ai venit învăţător” (In. 3, 2). Insuşi Domnul a zis despre Sine: „Iar voi să nu vă numiţi învăţători, căci Unul este Învăţătorul vostru, Iisus Hristos” (Mt. 23, 8). Pentru aceasta a şi fost trimis în lume, nu numai ca să răscumpere pe om, ci şi ca să-l înveţe, după cum Însuşi spune: ,,Eu pentru aceasta am venit în lume ca să mărturisesc adevărul” (In. 18, 37). Şi pentru ca să ne încredinţeze şi mai mult de această învăţătură a Lui. Părintele ceresc ne-a poruncit cu glas puternic să ascultăm pe Acest Învăţător: ,,Pe Acesta să-L ascultaţi” (Mt. 17, 5). Ba mai mult, Acest Învăţător ne învaţă nu numai cu cuvântul, cum fac alţi învăţători, ci mai mult ne învaţă cu faptele Sale, încât ne face nu numai să-L auzim, ci să-L şi vedem… Căci pentru a crea tot ce există şi pe noi odată cu ele şi ca să păstreze totul până acum, n-a întrebuinţat decât un singur cuvânt: ,,El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit;

pusu-1e-ai pe ele în veacul veacului” (Ps. 148, 5-6). Dar pentru ca să ne înveţe vrednicia, desăvârşirea şi bogăţia înţelepciunii Sale a fost nevoie să Se dezbrace de strălucirea slavei Sale şi să Se îmbrace în chip de rob, după cum zice Apostolul Pavel: ,,chip de rob luând” (Filip. 2, 7). Ba mai mult, să ia chip de om păcătos:,,Făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2, 7) şi cu acest chip să sufere toate chinurile, pe care le-au suferit toţi propovăduitorii şi învăţătorii Cuvântului lui Dmnezeu şi toate baţjocurile vrăjmaşilor Săi.

Ce altceva mai trebuie să facă Adevărul Cel adevărat şi nemincinos, decât să Se facă prin învăţătura Sa personală propriul nostru adevăr! ,,Eu sunt Adevărul” (In. 14, 6). Cum ar fi putut altfel să ne arate preadulcele nostru învăţător cât de mult ne iubeşte, decât răbdând atâtea chinuri, alergând în lung şi în lat şi ştrăbătând pe jos toată ludeea, să sufere batiocuri, să fie numit băutor şi mâncător, îndrăcit şi samarinean? Şi toate acestea, numai ca să ne înveţe calea pe care să mergem în viaţă. „Şi a străbătut lisus toată Galileia, învăţând în Sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei” (Mt. 4, 23).

Ce apărare şi ce îndreptăţire mai ai tu, păcătosule, înaintea Domnului, dacă nu crezi în învăţătura Lui şi nu umbli în lumina Lui? ,,Dacă n-aş fi venit şi nu v-aş fi grăit, păcat n-aţi avea, dar aşa, n-aveţi nici o îndreptăţire pentru păcatele voastre” (In. 15, 22).6

Nu numai oamenii, ci şi dracii se tem de Sfânta Evanghelie. De aceea zice Sfântul loan Gură de Aur că Acolo unde este Evanghelia, diavolul nu îndrăzneşte să se apropie. În vechime era obiceiul ca femeile şi copiii să-şi atârne de gât Evanghelia, pentru a fi feriţi de cel rău7.

„Şi cine poate să înţeleagă, frate, înălţimea cea neajunsă pe care o are toată cealaltă învăţătură a dumnezeieştii Evanghelii? De aceea, bine a numit Apostolul Bartolomeu Evanghelia – mică şi mare: mică, după întindere, dar mare în lărgimea şi înălţimea ideilor.

Evanghelia, după Sfântul Ambrozie, este marea în care se găseşte plinirea harurilor şi marea duhovniceştilor taine, în care înoată peştele cel tainic, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul, după acrostihul Sibilei. Fericitul leronim a numit Evanghelia miezul întregii Teologii, iar Fericitul Augustin vorbind despre Evanghelie – Enciclopedia tuturor ştiinţelor, ne spune că este ştiinţa dumnezeiască, ce ne face mai învăţaţi decât toţi filosofii, mai înţelepţi decât toţi înţelepţii, decât toţi moraliştii şi oamenii politici, că numai ea ne face sfinţi, duhovniceşti şi fericiţi; ea ne face din trupeşti duhovniceşti; pe când astronomia, algebra şi celelalte ştiinţe lumeşti ne fac numai învăţaţi. De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare numeşte Scriptura atelierul sufletului şi farmacia plantelor duhovniceşti. Pe scurt, Evanghelia este Testamentul cel Nou, înnoit cu sângele iubitului Fiu al lui Dumnezeu, după Evanghelistul Luca şi după Sfântul Maxim: Scrisoarea lui Dumnezeu către oameni, prin Fiul Întrupat.

Adevărul învăţăturii Sfintei Evanghelii vine de acolo că ea a fost grăită şi a ieşit nemijlocit din însăşi gura înţelepciunii Celui Preaînalt.

Trebuie să luăm aminte cu inima și cu mintea la înțelesul și mesajul Mântuitorului care ni se dăruiește prin glasul Sfintei Evanghelii, căci, la dreapta judecată „Cuvântul ” evanghelic ne va judeca: „Cine Mă nesocotește pe Mine și nu primește cuvintele Mele are judecător ca să-l judece; cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua cea de apoi” (Ioan 12, 48).8

Trăirea și adevărurile sfinților părinți au fost întărite în vremea noastră de Părintele Teofil Părâian, mărturisitorul cel plin de lumina lui Hristos, care, asemenea, ne învață că Sfânta Evanghelie pentru noi, dreptmăritorii creştini, este prilej de întâlnire cu Domnul Iisus Hristos, căci este adevărată icoană cuvântătoare, prin care Mântuitorul este în mijlocul nostru.

„Nu ştiu dacă v-aţi gandit vreodată că dacă am lua în consideraţie toată Evanghelia câtă o ştim şi câtă o înţelegem, şi am căuta un moto pentru Evanghelia întreagă sau pentru părţi din Evanghelie, oare care s-ar potrivi cel mai bine? Să ştiţi că eu m-am gândit şi mi-am şi ales un moto pe care l-aş pune în faţa Evangheliei şi în faţa Evangheliilor şi în faţa fiecărei părţi din Evanghelie. E un cuvânt pe care l-au spus oamenii din mulţime şi pe care îl găsim în Sfânta Evanghelie de la Marcu 10,46 și Luca 18, 35-43, unde se spune cum Domnul Hristos a dat vedere unui orb din Ierihon. Şi în istorisire se spune că orbul de la Ierihon striga: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” El cerşea la marginea Ierihonului şi auzind tumultul mulţimii, a întrebat cine este, ce se întâmplă? Şi, i s-a spus că trece Iisus din Nazaret. Şi atunci, el, din toate puterile, a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”. Şi lumea ca lumea: taci mă acolo, vezi-ţi de treabă! Şi el striga mai departe. Eu cred, că atunci, cineva din mulţime, s-a dus la el şi a zis aşa: –„Ai încredere, scoală-te. Te cheamă!” (Marcu 10, 49). Deci, ai încredere, scoală-te, te cheamă. Eu cred, că aceste cuvinte se potrivesc pentru toată Evanghelia, pentru toate Evangheliile şi pentru toate părţile din Evanghelie care sunt adresate fiecăruia dintre noi. Ai încredere, scoală-te, te cheamă!”9

În timpul Sfintei Evanghelii, toți participanții la Dumnezeiasca Liturghie, suntem chemați, să vedem, să auzim și să trăim comuniunea cu Maica Domnului, cu Sfinții Apostoli, cu Sfintele Mironosițe și cu toți sfinții din ceruri. Suntem asemenea poporului de pe Muntele Fericirilor, din Galileia, din Capernaum și de pretutindeni unde Fiul lui Dumnezeu a dezvăluit prin fapte și cuvânt Vestea cea Nouă a iubirii, a iertării și a mântuirii. Suntem poporul cel din umbra morții la care a venit Lumina și ne aflăm în realitatea prezenței Mântuitorului Iisus Hristos, Care ne vorbește și ne deschide fiecăruia inima și mintea să-L înțelegem, să-L iubim și să-L urmăm! Să luăm aminte și să trăim cu emoții sfinte clipele cerești ale Sfintei Evanghelii !



Preotul Silviu State (Varese)

Note:

1). Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur – pentru preoți, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p.70;

2). ). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Bizantină, București, 2005, p.130-132;

3). Ibidem, p. 133;

4). Arhimandritul Ioanichie, Patericul Athonit, Koufalia, Tesalonic, 1992, p.287, în Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.,p.133-134;

5). ). Prof.dr. Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice,vol.V, Editura Bizantină, București, 2011, p.332;

6). Sfântul Nicodim Aghioritul, Deprinderi duhovnicești-Meditații, (Meditația a XXIVa), Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2016, p.305-307;

7). Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a 32 a și a 19 a  la statui, în, Sfântul Nicodim Aghioritul, op.cit. p.308;

8). Ibidem, p.310-316;

9). Sursa: Arhimandrit Părintele Teofil Părâian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj Napoca, 2007, p.119-120.