Explicarea Sfintei Liturghii – Cum suntem credincioși? - PAROHIA VARESE

Du-te la conținut

Meniul principal :

Explicarea Sfintei Liturghii – Cum suntem credincioși?

 
 

Explicarea Sfintei Liturghii – Cum suntem credincioși?


PUBLISHED 18TH APRILIE 2019




Câți suntem credincioși, iară și iară, cu pace, Domnului să ne rugăm.

Sfânta Liturghie este centrul, izvorul și forța motrice a viețuirii noastre creștinești. Am intrat în viața harică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin Sfântul Botez, iar credința și lumina lui Hristos se menține și ne împlinește spre desăvârșire și fericirea veșnică prin participarea și împărtășirea euharistică la Dumnezeiasca Liturghie. În veacurile de aur ale trăirii în Hristos din primele secole ale Creștinismului, Cei Credincioși, pe care-i pomenim la ectenia liturgică, se împărtășeau ori de câte ori participau la Sfânta Liturghie. Cei Chemați–Catehumenii se retrăgeau în smerenie și ascultare de la Sfânta Liturghie, deoarece, nefiind botezați, nu se puteau împărtăși și nu puteau să participe la Liturghia Credincioșilor, la care se împărtășeau toți câți participau la slujbă, împlinind chemarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos și canoanele 8 și 9 ale Sfinților Apostoli. În Biserica primară era de neconceput ca participanții la Dumnezeiasca Liturghie Euharistică să nu se împărtășească. Canoanele 8 și 9 apostolice și canonul 2 al sinodului de la Antiohia sunt categorice în această privință, amenințând cu afurisirea (excomunicarea) atât pe clericii, cât și pe laicii care participau la slujbă și nu se împărtășeau. De aceea, la sfârșitul Liturghiei Cuvântului părăseau biserica atât catehumenii cât și penitenții, adică cei opriți de la Împărtașanie datorită unor păcate grave, la îndemnul diaconului. Cele două părți ale Sfintei Liturghii, Liturghia Cuvântului și Liturghia Credincioșilor așa cum erau odată în secolele de formare a cultului creștin bizantin, s-au păstrat prin mai multe mărturii: Constituțiilor Apostolice, Catehezele mistagogice ale Sfântului Chiril al Ierusalimului, Omiliile catehetice ale lui Teodor de Mopsuestia, scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, prin multe scrieri și canoane, precum canonul 19 al sinodului de la Laodiceea.1 Câți sunteți chemați, ieșiți! Cei chemați, ieșiți! Câți sunteți chemați ieșiți! Ca nimeni din cei chemați să nu rămână. Câți suntem credincioși, iară și iară, cu pace, (în pace) Domnului să ne rugăm.2 La acest îndemn al diaconului, grupul catehumenilor și al celor pocăiți pleca din biserică și rămâneau doar cei consacrați și credincioșii. Pentru a înțelege că toate rânduielile liturgice sunt pecetluite de voia Bunului Dumnezeu, amintim o întâmplare din viața unui părinte ascet, care a fost scrisă în secolul al Xll-lea de către Mauriciu, diacon al Bisericii lui Hristos: Un călugăr trăia într-o mănăstire din Egipt și era de mulți ani ucenicul unui bătrân. Din invidia diavolului și cedând ispitelor demonice, a lepădat ascultarea și părăsindu-l pe bătrân a coborât în Alexandria, ca să devină misionar. Bătrânul, desigur, l-a înștiințat că fugind de ascultare va avea mustrare și canon greu, el însă n-a luat seama ci și-a făcut voia coborând în oraș. Erau atunci ultimii ani ai prigoanelor împotriva creștinilor. In Alexandria, a fost prins de conducătorul idolatru, (mai ales că avea rasă de monah care-l deosebea de ceilalți) și constrâns să lepede schima și pe Hristos. El însă, a stăruit curajos în credință și atunci i-au scos veșmintele și l-au biciuit cumplit. A rămas nezdruncinat în credință și după multe chinuri călăii, i-au tăiat capul, iar trupul, i l-au aruncat în afara cetății ca să-l mănânce fiarele sălbatice. Însă, creștinii evlavioși care se aflau la locul martiriului, au mers noaptea pe ascuns și i-au luat moaștele. Le-au uns cu mir, le-au înfășurat în giulgiu curat și le-au așezat într-o raclă, așa cum se cuvine martirilor. După aceea, au așezat racla în Sfântul Altar al unei biserici, din Alexandria. Însă, de fiecare dată când se săvârșea Sfânta Liturghie, iar diaconul rostea: „Câți sunteți chemați ieșiți, ca nimeni din cei chemați să nu rămână…”, racla cu moaștele sfântului martir se ridica în ar și, din Sfântul Altar trecea pe deasupra capetelor credincioșilor până în pronaos, unde rămânea până la Apolis. Când preotul rostea: „Pentru rugăciunile…”, racla se întorcea la locul ei, în Sfântul Altar. Toți se mirau și se minunau de acest lucru, dar nu puteau să-l explice. Faptul a provocat creștinilor teamă și spaimă, de aceea au alergat la un ascet recunoscut și renumit, ca să le explice această ciudățenie. Acela s-a așezat la post și rugăciune și a primit răspuns. După câteva zile i s-a arătat îngerul Domnului și i-a spus:-Nu te minuna și nu te mira! Pe acest frate, care s-a învrednicit să-și verse sângele pentru Hristos, și căruia nu i se îngăduie să rămână în Sfântul Altar când se săvârșește Jertfa cea fără de sânge, află că îngerul Domnului îl scoate și-l duce în pronaos, pentru că în vremea uceniciei la bătrânul lui, a lepădat ascultarea. Iar când acesta i-a dat mustrare și canon, după dreptate, acela l-a lăsat și a plecat „legat” în Alexandria. Ca martir a primit cunună, dar, legat fiind de epitimia bătrânului său, nu poate să rămână în Sfântul Altar în timpul Liturghiei credincioșilor pentru că aparține cetei celor care se căiesc, care nu și-au împlinit canonul. Deci, la Liturghia credincioșilor trebuie să fie în pronaos, împreună cu catehumenii și cu cei care se pocăiesc.Starea lui poate fi îndreptată dacă bătrânul îl dezleagă de canon, căci nu știe că ucenicul său a murit mărturisind credința sfântă a lui Hristos, nevoind să jertfească idolilor. Toate le-a descoperit îngerul Domnului acestui mare părinte. Știind acestea, acel sfânt nevoitor și-a luat toiagul și a mers la bătrânul martirului și i-a spus toate. După aceea, au coborât împreună în Alexandria, au mers la biserica unde se aflau moaștele, au deschis racla și i-au citit rugăciunea de dezlegare de canon. La sfârșit, după ce l-au sărutat, au închis racla și cu multă rugăciune, preamărindu-L pe Dumnezeu, au plecat. De atunci, când se săvârșea Sfânta Liturghie moaștele rămâneau nemișcate la locul lor în Sfântul Altar, răspândind mireasmă în toată biserica, tuturor credincioșilor care se aflau acolo.3 După retragerea catehumenilor, atenția se accentuează asupra credincioșilor, asupra stării de credință în care trebuie să se afle cu adevărat participanții la Sfânta Liturghie. Către aceștia se adresa și se adresează și acum preotul sau diaconul prin cuvintele: Câți sunteți credincioși, iară și iară, cu pace Domnului să ne rugăm. Apără, mântuiește, miluiește și ne păzește pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău. În Biserica primară, cei care rămâneau se împărtășeau toți cu Preacura­tele Taine. Astăzi lucrurile s-au schimbat, cei mai mulți dintre creștini sunt căldicei și indiferenți. Ei vin la Biserică fără conștiință religioasă și participă din obișnuință doar la nunți, botezuri, parastase și înmormântări sau la diverse momente oficiale. Nu vin, însă, la Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie, două Sfinte Taine fundamentale și mântuitoare ale credinței noastre. Cu toate acestea, cred despre ei înșiși că sunt oameni buni și iubesc pe toată lumea. Toți acești „buni” și nebisericoși ignoră însă, cu desăvârșire, adevărurile credinței noastre, disprețuiesc poruncile evanghelice și-și satisfac în fiecare zi și în orice chip patimile. Sunt omenoși, altruiști și buni dar, din nefericire, iadul este plin de astfel de oameni, pentru ca nu este suficient să fii bun, ci și credincios în fapte și lucrare, cu credința lucrătoare (Galateni 5,6). „Arată-mi credința din faptele tale” (Iacob 2,18). Prima lucrare a credin­ței este crezul în Treimea cea Sfântă, în Persoana divino-umana a lui Iisus Hristos și în învățătura Lui dumnezeiască, în Răstignire, Înviere, Parusie și Judecată, în viața viitoare, în veșnicia sufletului, în rai și iad: „Credința fără fapte este moartă”(Iacob 2,26). Și trebuie să fie expresia lucrării voii lui Dumnezeu și a ostenelii duhovnicești de fiecare zi. Virtutea aceasta dobândită de Apostoli și de Părinții ortodocși ține lumea. Prin urmare, pentru mântuire nu este suficient să fii om bun, căci să nu uităm, fiecare om are răul în el și nimeni nu se poate lăuda cu inima neprihănită. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că, „tot omul este mincinos”(Romani 3,4) și „Face rele din tinerețile lui”(Facere 8,21) „Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? Nimeni, chiar dacă viața lui ar fi doar o zi pe pământ”(Iov 14, 4-5), „căci toți greșim în multe”(Iacob 3,2).4

Deci, unul este omul bun și altul cinstitorul de Dumnezeu și sfântul. Nimic nu ne folosește dacă mergem la biserică doar din obișnuință, fără să credem în adevărurile divine. De aceea, înainte de săvârșirea Tainei Sfintei Euharistii, diaconul zice:„Câți sunteți credincioși…”.

Nu putem să intrăm în viața veșnică, nu ne putem apropia de Taina Împărtășirii cu Duhul Sfânt dacă mai înainte n-am realizat unitatea credinței. Potirul vieții implică și credința obștească. Sfântul Irineu ne asigură că: „credința noastră este aceeași în Sfânta Euharistie, iar Sfânta Jertfă se sprijină pe credință”5, de aceea trebuie să participăm în fiecare Du­minică la Sfânta Liturghie. După ce rostește: Apără, mântuiește, miluiește și ne păzește pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău, preotul continuă cu o scurtă rugăciune care se încheie cu Înțelepciune! Importanța acestui cuvânt constă în faptul că ceea ce se va săvârși peste puțin timp este dovada înțelepciunii lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. În fața Sfintei Mese, preotul se roagă spunând prima rugăciune pentru credincioși: Mulțumim Ție, Doamne, Dumnezeul Puterilor, care ne-ai învrednicit a sta și acum înaintea Sfântului Tău Jertfelnic și a cădea la îndurările Tale, pentru păca­tele noastre și pentru cele din neștiință ale popo­rului. Primește Dumnezeule rugăciunea noastră, fă-ne să fim vrednici a-Ți aduce rugăciuni, cereri și jertfe fără de sânge pentru tot poporul Tău; și ne învrednicește pe noi, pe care ne-ai pus întru această slujire a Ta, cu puterea Duhului Tău celui Sfânt, ca fără de osândă și fără de smintea­lă, întru mărturia curată a cugetului, să Te chemăm în toată vremea și în tot locul și auzindu-ne, milostiv să ne fii, întru mulțimea bunătății Tale.6

Prin rugăciunea aceasta preotul își exprimă mulțumirea lui și a credincioșilor pentru cinstea mare pe care ne-o face Dumnezeu sa stăm toți în această vreme, în fața Sfântului Altar, în Biserica cea Sfântă, ce se deosebește de celelalte alta­re lumești, în special de cele satanice.

Liturghisitorul mulțumește pentru că Dumnezeu l-a învrednicit să ceară îndurările milostivirii Lui pentru păca­tele sale și cele din neștiință ale poporului. După aceea, continuă și cere ca Domnul să-l facă vrednic de Jertfa Euharistică și în­drăzneț ca să cheme numele Lui cel Sfânt. Curățenia preotului este condiția slujirii fără de osândă a Înfricoșătoarelor Taine.

Sfântul Ioan Hrisostom arată că sufletul preotului tre­buie să fie mai curat decât razele soarelui,7 iar Sfântul Teognost spune că: „Preotul trebuie să fie asemenea cetelor îngerești ne­prihănite”, altfel, amestecând întunericul cu lumina, putoarea cu mirul, va auzi cu siguranță acel „vai”, adică tânguirea veș­nică și pierderea sufletului său, pângăritor de cele sfinte.

Gândiți-vă cum trebuie să fie mâinile care slujesc aceste Sfinte Taine și limba din care izvorăsc cuvintele dumnezeiești; apoi cât de sfânt și de curat trebuie să fie sufletul care prin harul preoției, a primit pe Duhul Sfânt! Vrednicia preotului care slujește constă în primul rând din „adâncul smereniei”. El se smerește pe sine ca o oaie pregătită spre junghiere, considerându-i pe toți mai presus de cât el. Este trebuie să trăiască în smerita cugetare starea de praf, țărână, necurăție și nevrednicie. Sfântul Teognost încheie; „Totdeauna să plângi că te-ai învrednicit de chemarea la prietenie și rudenie cu Dumnezeu prin atingerea de Sfintele Daruri ale Prefacerii Înfricoșătoare, datorată smeritei Sale iubiri de oameni și nespusei Lui bună­tăți.”8 Preotul, prin smerenie își dă seama că în fața Altarului stă în locul lui Hristos. Preoții toți și în special candidații la preoție, trebuie să cerceteze frecvent Capetele Sfântului Teognost 13-23; 37-38; 50-60, din Filocalia capitolul II.

Cuvântul „Amin” cântat de credincioși la sfârșitul pri­mei rugăciuni a credincioșilor arată că și aceștia, asemenea preotului simt înălțimea și dificultățile slujirii preoțești. De aceea, întreg poporul care se află în afara Sfântului Altar pătimește și se roagă împreună cu preotul care săvârșește Sfânta Taină. Acest „Amin”! nu este ca un tunet din cer, cum se întâmplă la binecuvântarea de la începu­tul Sfintei Liturghii, ci o participare frățească a credincioșilor la lupta și agonia preotului liturghisitor. (Astăzi mai este oare așa?) Descoperim în această primă rugăciune pentru credin­cioși ceva foarte important: încălcările de poruncă dumneze­iască făcute de popor se numesc „fără de știință”, pe când cele ale preoților se numesc „păcate”. Oare de ce există această deosebire? Ignoranța ce caracterizează de regulă poporul, este considerată răul cel mai mare, pentru că reprezintă una dintre cele trei ispite care îl aruncă pe om în păcat. Uitarea, ignoranța și lenea nasc răul în sufletul omului. Sunt născătoarele fertile ale odraslelor vicleniei, răutății și, în general, ale păcatului. Și noi preoții greșim când poporul rămâne neluminat și nelucrat, dar și poporul greșește când refuză cu îndărătnicie să fie semănat și cultivat cu sămânța cuvântului dumnezeiesc. Iar când se seamănă credința, ea nu găsește terenul corespunzător, de aceea se vântură și se pierde, una lângă drum, alta pe piatră, alta între spini.(Luca 8,5) Nu este suficient să funcționeze foarte bine doar semănătorul, adică preotul vred­nic, ci trebuie să fie într-o stare bună și primitorul – credinciosul.

Dacă pământul este bun va primi cuvântul, dacă nu, îl va respinge. Noi preoții care îndrăznim să ne asumăm păstorirea poporului și să ne ocupăm zi și noapte de Tainele Bisericii noastre nu avem dreptul să fim neștiutori. Cunoaștem legea și voia lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, de aceea și încăl­cările noastre nu le putem numi „din neștiință”, ci păcate, pentru că n-am dus lupta cea bună pentru mântuirea oilor cuvântătoare pe care le păstorim. Nu suntem oamenii postului, ai prive­gherii, ai rugăciunii și ai abstinenței. Din nefericire, nu viețuim la înălțimea atinsă de Apostolul Pavel: „Cine este slab și eu să nu fiu slab? Cine se smintește și eu să nu ard?”(I Corinteni 11,29) Oare cine dintre noi a vegheat la mântuirea măcar a unui suflet? Poporul păcătuiește neștiind cuvântul evanghelic de aceea va fi bătut puțin, dar preoții greșesc cunoscându-1 și de aceea, nevrednici fiind, „vor fi bătuți mult”(Luca 12,47). Și turma va da răspuns pentru neascultarea față de voia lui Dumnezeu și față de îndemnurile Păstorului bun și sfânt.9 După cucerirea Constantinopolului, un ascet pășind printre ruinele cetății, a ajuns în fața unei biserici dărâmate și părăginite și a văzut o priveliște cutremurătoare: o scroafă cu purceii ei se afla pe Proscomidiar. A început să plângă și să se tânguiască pentru pângărirea locului sfânt. Atunci a apărut înaintea lui îngerul Domnului care i-a zis: Ava, de ce plângi? Știi că ceea ce ai văzut este mai plăcut lui Dumnezeu decât ne­vrednicia preoților care au slujit aici? Și îngerul a dispărut.10

Deci, înaintea Sfintei Mese, preotul are sentimentul păcă­toșeniei lui, al slăbiciunii și al nevredniciei, și-L roagă pe Dum­nezeu să-i ierte păcatele lui și pe cele din neștiință ale poporului, îl roagă să-l facă vrednic a aduce Jertfa cea fără de sânge, „fără de osândă și fără de sminteală, între mărturia curată a cugetului”, și-L cheamă „în toată vremea și-n tot locul.” Slujitorul care săvârșește Taina Sfintei Euharistii tre­buie să aibă conștiința neosândită, curată și fără prihană căci, indiferent de treapta slujirii pe care se află, vai de el dacă săvârșind cele sfinte poartă în suflet vinovăția. Căderea într-un păcat este grea, dar aceasta înseamnă o nenorocire, un iad și o povară înzecită.

A doua rugăciune pentru credincioși ne păstrează în această tânguire pentru plinirea credinței slujitorilor și credincioșilor: Iarăși și de multe ori cădem la Tine și ne rugăm Ție, Bunule și Iubitorule de oameni, ca privind spre rugăciunea noastră, să curățești sufletele și trupurile noastre de toată necurăția trupului și a duhului și să ne dai nouă să stăm nevinovați și fără de osândă înaintea Sfântului Tău Jert­felnic. Și dăruiește, Dumnezeule, și celor ce se roagă împreună cu noi spor în viață, în credință și în înțelegerea cea duhovnicească. Dă lor să-Ți slujească totdeauna, cu frică și cu dragoste, și, în nevinovăție și fără de osândă să se împărtășească cu Sfintele Tale Taine și să se învrednicească de cereasca Ta împărăție.

Această rugăciune pentru credincioși se încheie cu ecfonisul rostit o singură dată la Sfânta Liturghie: Ca sub stăpâ­nirea Ta, totdeauna fiind păziți, Ție slavă să înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.11

Toate ecfonisele rugăciunilor constituie o doxologie închinată Sfintei Treimi, împlinindu-se astfel cuvântul Sfântului Pavel: „Toate să le faceți spre slava lui Dumnezeu”. Aceste două rugăciuni sunt poarta deschisă prin care intrăm să săvârșim Jertfa Nesângeroasă, în cadrul Liturghiei Credincioșilor.12 „Viața duhovnicească în Hristos în temeliile, în toată frumusețea și întregimea ei sacramentală este o sfințire continuă prin Sfintele Taine, o împărtășire cu Hristos Domnul, o trăire în Duhul Sfânt. Cine vrea să înțeleagă Creștinismul în tot ce are el mai dumnezeiesc și îndumnezeitor, cine vrea să cunoască și să trăiască viața în Hristos, cine vrea să se lase pătruns de lucrarea Duhului Sfânt, cine dorește și vrea cu adevărat să fie mădular viu în trupul tainic al Bisericii lui Dumnezeu, cine dorește și vrea să-și curățească sufletul, să se lumineze și să se desăvârșească prin puterea harului și astfel să se bucure de roadele mântuirii – trebuie să se împărtășească din Jertfa Mântuitorului.”13 Deși, preoții și mirenii, suntem nevrednici pentru a ne împărtăși, totuși Hristos ne cheamă pentru a-L primi în Dumnezeiasca Liturghie și în celelalte Taine. Dumnezeu a dăruit Bisericii Ortodoxe atât de mult că nici o minte omenească nu poate prețui mărimea acestor daruri: darul celei de-a doua nașteri, al înfierii, al înnoirii, dreptul la viața veșnică, intrarea în cer, împreună-viețuirea cu îngerii și cu toți sfinții și veșnica împăcare cu Tatăl Cel Ceresc și părtășia la sfințenia și bunătatea Lui. Oare prețuiți voi, creștini dreptslăvitori, acest dar Dumnezeiesc, oare vă străduiți să trăiți în chip vrednic de chemarea creștină, în curăție și sfințenie și întru toată virtutea? Înfricoșătorul Sânge al lui Dumnezeu, adus ca Jertfă liturgică, mijlocește pentru noi la fiecare Liturghie. Și ce minunată împărtășire este Liturghia -împărtășire cu Dumnezeu, cu Capul Bisericii, cu toți sfinții adormiți și vii! De câtă dragoste trebuie să fie înflăcărat săvârșitorul tainei, arhiereu sau preot! Cât de dator este să fie desfăcut de toată împătimirea pământească! Doamne, fă-ne în stare, cu puterea Duhului Tău Celui Sfânt, a săvârși cu evlavie această Taină. Împărtășirea cu Sfintele Taine la fiecare Liturghie ne face sănătoși, împăcați, înnoiți. Câte daruri din cele mai mari sunt ascunse în Liturghie! Să mulțumim Domnului, Care ne dă viață prin minunatele Sale taine!14 Cât de mult ne-am îndepărtat în zilele noastre de la această stare adevărat creștinească a împărtășirii la fiecare participare la Dumnezeiasca Liturghie! Suntem slăbiți și subnutriți, în bătaia celui rău, fără imunitatea și puterea harică ce o dobândește creștinul care are continuitate de viață în Hristos prin Sfânta Împărtășanie deasă și care trăiește starea ființială de credință, de penitență asumată și dragoste de Hristos. Problema pe care trebuie să o rezolvăm fiecare dintre noi este: pocăința, străduința, dragostea, credința și ce trebuie să facem ca să ne împărtășim mai des, pentru a ieși din agonia și starea de adormire pe care o avem fără Sfânta Împărtășanie și fără frica de Dumnezeu. Să ne asumăm modul de viață duhovnicească încât să ne putem împărtăși de fiecare dată când participăm la Sfânta Liturghie. Prin Sfânta Liturghie, prin Taina Pocăinței și Sfânta Împărtășanie, Milostivul Dumnezeu ne revitalizează pe fiecare în parte și ne ajută să distingem vicleșugurile cotidiene pe care le trăim și la care contribuim prin necredința, formalismul și apatia în care ne aflăm.

Preotul Silviu State (Varese)


Note:

1). Pr.Prof.Dr.Ene Braniște, Liturgica Specială, București, 2005, pp.217-219;

2). Liturghier-pentru preoți, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și binecuvântarea Preafericitului Părinte DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p.156;

3). Langhis Matei, Marele Sinaxarist, op. cit., voi. 10, Atena, 1964 2, pag. 333, conf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Bizantină, București, 2005, p.182;

4). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Bizantină, București, 2005, p.183;

5). Grigorie Ieromonahul, Dumnezeiasca Liturghie, pag. 210, conf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit. p.183;

6). Liturghier-op.cit, pp.156-157;

7). Sfântul Ioan Gură de Aur, “Scrieri pastorale și ascetice”, I, Omilia 6, EPE 28, pag. 260, conf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit. p.184;

8). Grigorie Ieromonahul, Dumnezeiasca Liturghie, pag.212, conf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit. p.185;

9). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit., p.186;

10). Teoclit Dionisiatul, Monahul, jurnalul Presa Ortodoxă, nov. 2001, pag.3, conf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit., p.186;

11). Liturghier-op.cit, p.158;

12). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit., p.188;

13). Preot Ilarion V. FELEA, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Editată de Fundația Iustin Pârvu, Suceava 2012, p.19;

14). Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu, p. 72-79;

15). http://deasaimpartasire.blogspot.

 
 
 
Cerca
Facebook Like Email Facebook Google+ Twitter Box
Înapoi la cuprins | Înapoi la meniul principal