Explicarea Sfintei Liturghii – Ectenia Întreită (continuare) - PAROHIA VARESE

Du-te la conținut

Meniul principal :

Explicarea Sfintei Liturghii – Ectenia Întreită (continuare)

 
 

Explicarea Sfintei Liturghii – Ectenia Întreită (continuare)

http://episcopia-italiei.ro/mps/?p=4842
PUBLISHED 2ND MARTIE 2019




Încă ne rugăm pentru fericiții și pururea pomeniții ctitori ai acestei sfinte biserici și pentru toți cei mai înainte adormiți părinți și frați ai noștri, dreptmăritori creștini, care odihnesc aici și pretutindeni !

Preotul îndeamnă prin cererea aceasta ca toți împre­ună, cler și popor, să ne rugăm mai întâi pentru ctitorii sfintei biserici, și după aceea pentru toți cei adormiți în credință.

Este cererea pentru cei morți care se repetă și la sfârșitul Sfintei Liturghii, când deasupra Sfintei Mese se află Sfântul Trup și Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

În principal pe morți îi pomenim la Sfânta Proscomidie, căci acolo spunem: Pomenește Doamne pe adormiții robii Tăi, și citim pomelnicele morților, pe care ni le aduc creștinii.

Două istorisiri autentice mărturisesc despre marele folos pe care-1 primesc sufletele celor morți din pomenirile de la Sfânta Liturghie: Un scriitor in vizită la Sfântul Mormânt a cunoscut un călugăr de acolo. Acesta, referindu-se la părinții săi, i-a spus următoarele: „Tatăl meu era sărac dar foarte evlavios și când se săvârșea Sfânta Liturghie îl aștepta pe preot la poarta bisericii. In schimb mama nu era credincioasă și rar dădea pe la biserică.

Duminica prefera să stea acasă, să gătească pentru familie și să facă treburile casei. Când au murit părinții mei, i-am văzut pe amândoi in vis. Tatăl meu se găsea într-o grădină frumoasă, minunată și acolo se bucura de fericirea Raiului, mama însă îmi zicea cu mare durere: dă-mi copilul meu și mie să mănânc puțin din farfuria ta. Mi-e foame!

A doua zi, când m-am trezit, mă gândeam că dacă mama este moartă, ce fel de mâncare mai poate să poftească’? Cu siguranță avea nevoie de hrană duhovnicească!

Fără ezitare am mers la Mănăstirea sfântul Sava și am dat cele necesare, cu rugămintea să facă 40 de Liturghii pentru mama, ca Dumnezeu s-o înalțe puțin și să fie împreună cu tata, să se bucure și să aibă parte de fericirea Raiului. Înainte, însă, să se încheie cele 40 de Liturghii l-am văzut în somn pe tata, zicându-mi cu o figură posomorâtă: – De ce m-ai lipsit de partea mea? Vă asigur, a zis călugărul, că am roșit, de jenă. N-am știut ce să răspund!

A doua zi am anunțat să adauge imediat și numele tatălui meu la sărindar și când s-a terminat am mai dat încă unul pentru amândoi. După aceea am văzut că sunt liniștiți și mulțumiți, fără să mă mai tulbure. De atunci, au trecut mai mult de 20 de ani și continuu fac parastase pentru ei și dau sărindare, ca să aibă mai multă odihna în Domnul”.1

Cu ani înainte, un preot tânăr mi-a povestit următoarele lucruri cutremurătoare: „Mama mea care n-a vrut ca fiul ei să devină preot, în al treilea an de la hirotonia mea a decedat. La moartea ei, eu, fiul, ca preot n-am dat mare importanță, am făcut cele trebuincioase și nimic mai mult. Intr-o după-amiază, spre înserare, treceam prin fața cimitirului. M-am gândit să merg și să-i aprind candela. Am aprins-o și m-am așezat pe o piatră, căci nu aveam cu mine epitrahilul ca să-i fac o ectenie. La puțin timp m-am zăpăcit și, brusc, am crezut că au început să se deschidă mormintele, trupurile oamenilor morți să se ridice și să strige: Ajutor! Ajutor!… preoți ai Celui Preaînalt!…,creștini ortodocși, ajutooor!…. Liturghii, rugăciuni, parastase… creștini, ajutor! înspăimântat la puțin timp o văd și pe mama care-mi striga: Fiule, ajutor, acum că ești preot, ajută-i pe toți!

Și a căzut asupra mea sfâșiată de strigăte de deznădejde, cerând ajutor pentru sufletul ei. Înspăimântat, mi-am revenit. Se întunecase de-a binelea. Am plecat fugind, mi s-a rupt și rasa și de groază n-am dormit toată noaptea. A doua zi, dimineață, i-am zis preotesei și am început Sfintele Liturghii. De trei ani fac Sfânta Liturghie, chiar și în posturi pentru mama, pentru toți cei morți din cimitir și pentru pomelnicele tuturor celor adormiți pe care le primesc. Am făcut continuu, mii și sute de Liturghii fără întrerupere, parastase cu colivă, cu rugăciuni de dezlegare și cu tot ce trebuia, în fiecare zi. De multe ori nopțile, vedeam sufletele spunându-mi mulțumesc, pe unele că s-au adăpat, pe altele că s-au răcorit, că s-au săturat și că s-au încălzit. Altele îmi erau recunoscătoare pentru că au văzut puțină lumină, iar altele țineau prescuri în mâini”2

Gândiți-vă ! Sufletele strigau ajutor, adică mama, tatăl tău, fratele, bunica, bunicul tău! Ce facem noi pentru aceștia ?

Mersul la biserică ne amintește de multe ori de morții noștri dragi.

Pentru cei mai dinainte adormiți părinți și frați ai noștri….

Există suflet și trup, viață și moarte duhovnicească și trupească. Trupul pe care-l purtăm acum ascunde un microb înspăimântător, acela al distrugerii și al morții. Aceasta este urmarea căderii primilor oameni, Adam și Eva. Trupul după moarte și, după despărțirea de suflet se strică , nu se distruge – „pământ ești și în pământ te vei întoarce ”- ci elementele materiale se întorc la cele din care au fost alcătuite. Întoarse în natură, va veni ziua când la porunca atotputernicului Dumnezeu se vor reuni toate aceste elemente și se vor constitui trupuri noi, nestricăcioase, duhovnicești, nesupuse morții. Ele vor fi diferite mult față de cele ale noastre, vor fi angelice. Planul lui Dumnezeu pentru învierea trupurilor moarte este măreț. Fericitul Augustin istorisea odată următoarele:

Trăia în vremea lui un medic care se numea Ghenadie și acesta era materialist, nu credea în suflet, nemurire, iad, rai, îngeri și nici in diavoli. Mai mult, se lăuda cu aceasta, cum fac mulți și astăzi. Într-o noapte, pe când Ghenadie dormea a avut un vis: a apărut lângă patul lui un tânăr care parcă l-a trezit și i-a zis: – Urmează-mă!

Acesta s-a ridicat voios și l-a urmat. Au mers mult timp prin ținuturi frumoase și au ajuns într-o cetate minunată unde se auzea o muzică deosebită, cu melodii cerești cântate de zeci de mii de îngeri. La puțin timp s-a trezit tihnit. Călătoria din vis îi plăcuse foarte mult, dar fiind materialist, nu i-a dat importanță, ci a zis în sine: „Ce păcat că a fost doar vis fugar”, și l-a uitat. A trecut destul timp până când, în vis îl revede pe același tânăr care s-a așezat lângă el și l-a întrebat: – Mă cunoști, Ghenadie? – Desigur, îmi amintesc foarte bine de tine. – Ce-ți amintești? – Îmi aduc aminte că ai venit și am mers împreună într-o cetate de o frumusețe negrăită și am ascultat acolo muzici cerești.

A fost nemaipomenit! – Dar cum ai văzut cetatea și ai auzit glasurile minunate? Erai treaz sau în vis? – Visam! – Și trupul tău unde era? – In pat! – Ochii tăi erau închiși sau deschiși?

– Închiși! – M-ai văzut și m-ai auzit? – Desigur! – Dar cu ce ochi și cu ce urechi m-ai văzut pe mine și ai ascultat muzica aceea?

Medicul nu știa ce să răspundă. Atunci tânărul cu chip luminos i-a zis: -Vezi! Cu toate că ochii tăi erau închiși, simțurile tale amor­țite și trupul tău nemișcat, tu trăiești, petreci și ai experiențe minunate. Există o viață independentă de trup. La fel se întâmplă și când mori: vei vedea cu alți ochi, vei auzi cu alte urechi fără  trăiești în trup: încetează să te mai îndoiești cum că nu mai există o altă Viață!

Ghenadie s-a trezit brusc și a vrut să zică: „vis a fost”, dar s-a oprit și s-a întrebat: „oare a fost vis sau realitate? A fost lecția cuiva? A lui Dumnezeu”? Nu a putut să-și dea un răspuns exact, căci era materialist, dar de atunci puțin câte puțin a început să creadă. Ghenadie însuși, devenit creștin a povestit întâmplarea Feri­citului Augustin și acesta a consemnat-o într-una din cărțile sale.3

Viața se pricepe și se simte prin experiență, deci când trăim avem viață. Nemurirea poate fi și ea simțită, percepută, atinsă, încă din viața aceasta care este o pregustare a veșniciei, în special prin Sfânta Jertfă- Sfânta Împărtășanie: „cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică”(Ioan 6,54). Viața veșnică n-o trăim însă de unul singur, ci împreună cu toți creștinii, vii și morți, ca mădulare ale Trupului Bisericii lui Hristos.

Sfântul Grigorie Dialogul scrie despre un creștin, pe nume Servulos, care a trăit între anii 550-600 d.Hr. Servulos era foarte sărac, trăia în multe lipsuri și greutăți împovărătoare într-o peșteră. O boală de mulți ani îl paralizase în întregime, încât nu-și putea mișca nici mâinile nici picioarele. Starea lui trupească, după cum vă dați seama era jalnică, însă dragostea creștinilor vremii prisosea: nu încetau să-l spele, să-i curețe rănile și bubele, să-l hrănească, să-l schimbe, să-l îngrijească și să-l susțină în toate felurile. Cu toată situația lui tragică era bogat în virtuți: răbda fără plănsete, mărea pe Dumnezeu, adresa cuvinte de mulțumire pentru ceea ce-i ofereau creștinii (și pentru cel mai mic serviciu avea un ,”mulțumesc”), avea îndelungă răbdare, dragoste, bunătate și bărbăție sufletească.

Ruga întotdeauna pe frați să-i citească din manuscrisele de atunci ale Sfintei Scripturi și să-i povestească despre martiriul primilor creștini. La rândul lui, și el adresa vizitatorilor săi sau celor care-l îngrijeau cuvinte de mângâiere, de întărire și mân­tuitoare de suflet. Și astfel, cei veniți să-i ușureze suferința plecau câștigați. Servulos se ruga mult și se împărtășea regulat cu Prea Curatele Taine. La un moment dat a venit vremea să fie răsplătit pentru răbdarea lui de Iov, în boala cea grea, pentru durerile și duhoarea trupului și a rănilor, pentru mâhnirea și pentru sărăcia lui. Întâi i-au încetat toate durerile iar trupul i s-a ușurat, și atunci a priceput că i-a venit ceasul. I-a rugat pe toți care se aflau lângă el să îngenuncheze și să cânte laude lui Dumnezeu în așteptarea ieșirii sufletului lui din trupul chinuit. Deodată, coliba lui săracă s-a umplut de glasuri cerești. Toți au amuțit, iar el și-a ridicat mâinile paralizate, a făcut semnul Sfintei Cruci și le-a așezat pe piept. Și sufletul lui a fost eliberat de trup, iar locul s-a umplut de o mireasmă străină. Fața lui strălucea ca lumina. Un călugăr, martor al celor întâmplate, a povestit după aceea Sfântului Grigorie cu lacrimi în ochi și plin de emoție, că până la înmormântare, trupul binecuvântat al acelui creștin, a răspândit mirosul acela ceresc și neștiut.4

Iată o mărturie scrisă dintre cele ale sfinților noștri, referitoare la timpul ieșirii sufletului celui care moare pregătit și în pocăință, care este luat de puterile îngerești și are ca semn distinct prezența miresmei Duhului Sfânt.

Starea intermediară și judecata parțială a sufletelor

Oare ce se întâmplă cu sufletul din momentul morții până la Învierea cea de Obște, unde se găsește, ce simte în timpul ieșirii, poate fi ajutat?

Sufletul la moarte trece într-o altă stare, într-o altă realitate complet duhovnicească. El se află, sau se transferă în așa numita stare intermediară. Pentru sufletele celor adormiți, aflate în această situație, Biserica face cereri concrete în Ecte­nia de care ne ocupăm. Moartea este un fenomen universal, valabil pentru toți oamenii: „odată este dat omului a muri, după aceea vine judecata”(Evrei 9,27).

Sfânta Scriptură ne spune că după viața aceasta urmea­ză prima judecată, judecata parțială sau particulară a omului și răsplătirea faptelor într-un anumit mod, sub forma pregustării. Mai explicit, sufletele care au cunoscut adevărul și au viețuit în pocăință și credință în Sfânta Treime, în Iisus Hristos Dumnezeu, în învățătura evanghelică a credinței ortodoxe, în cele Șapte Sfinte Taine și în Tradiția ortodoxă, pregustă bunurile cele veșnice și fericirea Raiului. Experiază în parte desfătarea Împărăției Cerurilor pe care a avut-o și Servulos, amintit înainte.

Sufletele care n-au trăit, însă, după voia lui Dumnezeu, au respins pe Iisus Hristos și lucrarea Bisericii și au rămas împietrite până la sfârșitul vieții, nepocăite și necredincioase, acestea simt o mâhnire și o suferință insuportabilă, o durere și o greutate sufletească, un chin veșnic. Prin urmare, și aceștia pregustă dar într-un mod chinuitor pedeapsa dreaptă a lui Dumnezeu, adică iadul veșnic. Precum un inculpat, acuzat de siluiri și crime înspăimântătoare se neliniștește zi și noapte până la aflare a hotărârii tribunalului, la fel și sufletele împietrite și păcătoase, după moartea trupului, – în această stare intermediară, se tem, tremură, agonizează, suferă cu adevărat și nu iluzoriu, desigur într-un mod spiritual. Ele suferă pentru că știu că se apropie ziua Judecății Universale a sufletelor, la a doua venire a lui Hristos. Această stare de așteptare care durează de la moartea trupului până la Parusie, se numește starea intermediară a sufletelor și este dogmă a Bisericii noastre.

Din Parabola bogatului și a săracului Lazăr, consemnată de Sfântul Luca, din celelalte relatări ale Sfintei Scripturi și din învățăturile Părinților Bisericii, aflăm că această dogmă este formulată pe baza următoarelor considerații:  Nu este posibil niciodată ca sufletele care pregustă Raiul să comunice cu cele din iad; Sufletele în această stare au sentimentul și conștiința ca există, adică au personalitatea lor (Și eu, părintele Ștefan, voi ști că mă aflu acolo); Sufletele păstrează amintirea vieții anterioare, de aceea sufe­ră sau se bucură. Cei nepocăiți  se întorc cu ură împotriva lui Dumnezeu, deoarece ÎI consideră responsabil pentru starea lor și dușmănia lor se identifică cu cea a diavolului. Pentru ei iubirea lui Dumnezeu acționează ca un iad. Sufletele pocăite, drepte și sfinte, laudă și mulțumesc lui Dumnezeu, nutresc o recunoștință nemărginită că se află acolo; Sufletele își amintesc de oamenii de pe pământ, părinți, frați, fii, rudenii….; În starea aceasta nu este posibilă pocăința. Sufletele suferă, se chinuiesc, cer să fie ușurate puțin, dar nu pot să se pocăiască. Poporul zice: „In iad nu este pocăință”, parafrazând Psalmul 6: „în iad cine Te va mărturisi pe Tine”?

Cu toate că între ele, sufletele nu se pot ajuta și comuni­ca, mila nemărginită a lui Dumnezeu le mângâie în două moduri, până la a Doua Venire a lui Hristos.

În primul rând, Biserica cerească a îngerilor și a sfinților primește rugăciunile noastre pentru cei adormiți și le poartă, mijlocind la Dumnezeu. Îl rugăm pe Sfântul Nectarie, acesta „ține la piept rugămintea noastră, cererea noastră și o duce, intervenind la Dumnezeu”.

În al doilea rând, noi care suntem Biserica Luptătoare, fiind uniți cu cei mai înainte adormiți frați ai noștri într-un singur Trup al lui Hristos, Îl rugăm și săvârșim pentru aceștia în mod special Sfânta Liturghie, parastasele, rugăciuni de ier­tare, metanii, milostenii, căci „mult poate rugăciunea stărui­toare a dreptului”(Iacob 5,16).

Biserica noastră, precum vedem, ca o mamă iubitoare s-a îngrijit de moduri de comunicare, de odihnă și de ușurare pen­tru sufletele care se află în această stare intermediară.

Astfel, la Sfânta Liturghie, părticelele scoase pentru cei adormiți, la sfârșit se amestecă în Sfântul Potir cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului, iar preotul rostește: Spală, Doamne, păcatele robilor Tăi care s-au pomenit aici, vii și ador­miți, cu Scump Sângele Tău, prin mijlocirile Prea Curatei Maicii Tale și ale tuturor sfinților Tăi. Amin.5

Deci Sfântul Trup și Sânge al Domnului urmează să Se ofere celor ador­miți, dar pentru care dintre aceștia? În primul rând pentru toți aceia care au murit în credi­nța ortodoxă, dar în pocăință și sfințenie.

În al doilea rând, pentru cei care, probabil, s-au pocăit în ultimul moment, înainte de ultima răsuflare, pocăiți, printre suspinuri, poate au strigăt în sinea lor: „Dumnezeule, am greșit, iartă-mă! Doamne miluiește-mă! Maica Domnului, ajută-mă!  Pomenește-mă, Doamne”!

Cine știe câte alte strigăte au spus? Și eu am văzut cu ochii mei, când am împărtășit muribunzi cum, pe tăcute, vărsau lacrimi fierbinți de pocăință.

În al treilea rând, toți cei săvârșiți întru credința orto­doxă și cei pe care-i pomenim la fiecare Sfânta Liturghie. Sfântul Nicolae Planas pomenea ore întregi pomelnicele primite ale celor vii și ale celor morți, ale patriarhilor, mitropoliților, preoților, diaconilor și mirenilor. Apoi le împacheta în două batiste mari, ca un fel de boccea, și le punea la piept, acoperindu-și cu ele inima. Când îl întrebau ce sunt acelea, răspundea: „scrierile și actele mele”6

Sfântul Grigorie cel Mare ne spune, că odată, o corabie s-a zdrobit de stânci din cauza mării învolburate. Oamenii din cetate priveau de departe întâmplarea și credeau că din sălbăticia acelor valuri n-a scăpat nimeni. Desigur că s-au întristat și au plâns, pentru că cei mai mulți dintre marinari erau din orașul lor. Un preot însă, în acele momente s-a grăbit să săvârșească Sfânta Liturghie pentru fratele său care era membru al echi­pajului. A doua zi l-a văzut pe fratele său viu, mergând spre casă. Toți s-au crucit și l-au întrebat cum a scăpat, când toți ceilalți se înecaseră. Și el le-a răspuns: -Când corabia s-a izbit de stâncă și s-a rupt, și toți au căzut în mare, eu am smuls o scândură și, pe cât am putut, am luptat cu valurile. După mai multe ore am obosit și eram aproape să leșin și să mă înec. Deja se înnoptase…. Atunci am văzut un tânăr frumos venind lângă scândura mea pe valuri, care mi-a dat o pâine frumoasă la vedere și mi-a zis s-o mănânc, ceea ce am și făcut. După aceea, am prins atâta putere încât n-am mai simțit nici un fel de oboseală. Cu ajutor dumnezeiesc m-am luptat cu valurile și m-am trezit pe uscat. A fost pâinea cerească trimisă de Dumnezeu de la Sfânta Liturghie.7

Iată, așadar, cum Sfânta Liturghie a săvârșit o minune și a salvat un condamnat de la moarte sigură. „Mărturisirea” lui Petru Movilă este dătătoare de nă­dejdi și mângâietoare pentru frații noștri adormiți: „Mulți vor fi sloboziți din legăturile iadului, nu prin pocăință și mărturi­sirea lor, pentru că Sfânta Scriptură spune: „în iad cine Te va mărturisi pe Tine? (Psalmul 6,6) Ci prin milosteniile și rugăciunile celor vii care se fac pentru cei dragi ai lor, în special, prin Jertfa Cea Fără de Sânge, pe care Biserica o aduce în fiecare zi pentru cei vii și pentru cei adormiți, deoarece Hristos a murit pe Cruce și pentru aceia și pentru noi.”8

Simeon al Tesalonicului, referindu-se la acestea, ne oferă o mângâiere și mai mare. Sfântul insistă pe pomenirea celor adormiți la Sfânta Liturghie: „Fiecare dintre aceștia are părti­cica lui pe Sfântul Disc (fiecare nume este reprezentat de o miridă) și în mod nevăzut participă la dumnezeire. Toți sunt spălați prin Sângele Cel Sfânt, se împărtășesc, se roagă și se bucură în Hristos.”9

Cuvintele Sfântului sunt mântuitoare și pline de mângâiere. Îndatoririle rânduite de Biserică pe care le avem pentru fiecare rudenie adormită sunt următoarele:

Parastasele la trei zile, nouă zile, trei săptămâni, patruzeci de zile, trei luni, șase luni, nouă luni, la un an, în fiecare an și la șapte ani.  Parastasul de trei zile se săvârșește în cinstea Sfintei Treimi sau în amintirea coborârii și rămânerii Domnului în iad timp de trei zile.  Parastasul de nouă zile se face în cinstea celor nouă cete îngerești, cu nădejdea că sufletul să fie numărat printre îngeri.  Parastasul la șase săptămâni se face în amintirea doliului poporului Israel pentru moartea lui Moise sau pentru cele patruzeci de zile dintre Înviere și Înălțare, când Domnul a rămas pe pământ. Pentru parastasul de un an, nu există simbolism, ci doar obligația de a se săvârși. Despre marele folos al pomenirilor la Sfânta Liturghie și al rugăciunilor de dezlegare ne amintește Sfânta Scriptură: este cunoscut exemplul lui Iuda Macabeul care a adus jertfă pentru ostașii uciși cu credința în învierea morților, și a existenței personale a sufletelor după moarte. Acest gest a lui Iuda este considerat drept o „socotință sfântă și evlavioasă”. Iată și traducerea textului: „Foarte bun și cuvios lucru a săvârșit gândindu-se la învierea morților. Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au că­zut, deșert și de râs lucru ar fi fost a se ruga pentru cei morți”. (II Macabei 12, 43-45)

Părintele duhovnic Sava Aghioritul irosea ceasuri întregi ca să pomenească sufletele celor vii și ale celor morți și păstra în suflet o taină. Este vorba despre o vedenie pe care o avusese când era încă preot tânăr la Schitul Sfântului lacob, cu un înger care sub înfă­țișarea preotului spăla și curăța păcatele „în Sângele Mielului”.

Spre sfârșitul vieții, înainte de moarte, s-a gândit că n-ar trebui să tăinuiască descoperirea, de aceea a consemnat-o și a lăsat-o printre manuscrisele lui. In 1925, părintele Ioachim Spetzieris, căutând printre hârtiile părintelui a aflat-o și a copiat-o. O redăm și noi integral: Către cei care se întreabă de ce pomenesc emoționat fiecare nume și scot părticele la Liturghiile pe care le săvârșesc.

In anul 1843, am plecat de la mănăstirea Ivir, la mănă­stirea Sfântul Dionisie, așezându-ne la schitul de sus al acesteia, cu hramul Sfântul lacob, fratele Domnului, care era vechi și pe care egumenul meu a hotărât să-l înnoiască din temelii. Și a venit arhiereul la târnosire. În ajun, seara, un ieromonah al mănăstirii a făcut picioarele Sfintei Mese și Proscomidiarul și a pus la fiert, amestecurile necesare pentru târnosire. Dimineață, după târnosire și Sfânta Liturghie, episcopul a zis bătrânului meu: – Te rog, dă-i câteva pomelnice părintelui Sava, care face Sfânta Liturghie in fiecare zi, să le pomenească 40 de zile la Pros­comidie.

Egumenul i-a zis: – Dați-i câte doriți. Și a scris arhiereul pe un pomelnic 62 de nume iar primul l-a trecut pe părintele Ștefan cel adormit. La sfârșit a trecut și suma.

Și după ce am pomenit 39 de zile, in ziua in care se împlineau 40, sprijinit pe analog (suportul de pe care se citește Sfânta Evanghelie) și așteptând să vină egumenul ca să iau binecuvântare pentru Sfânta Liturghie, am adormit și am văzut în vis că mă aflăm în fața Sfintei Mese, îmbrăcat în toate veșmintele. Pe ea se aflau Sfântul Disc și Potirul plin cu Sângele lui Hristos. Văd că vine părintele Ștefan (nu eu desigur), ia pomelnicul de la Proscomidie și lingurița, așează cele 62 de nume pe Sfântul Disc, cufundă lingurița în Sfântul Sânge și șterge un nume. Apoi iar cufundă și șterge până s-au terminat toate și hârtia s-a făcut curată. M-am trezit când a venit bătrânul, i-am povestit cele întâmplate și mi-a zis: – Nu ți-am spus să nu crezi în vise? După Sfânta Liturghie m-a lămurit: – Tu nu ești vrednic ca să fie iertate păcatele acelora. Prin credință au primit iertarea, de aceea li se șterg numele lor.

Acesta este motivul pentru care pomenesc numele tuturor”10

Să facem, așadar, milostenii pentru cei morți care au fost rudeniile noastre, persoane dragi nouă și dacă au avut căderi, acestea vor fi șterse , iar dacă au fost drepți, dreptatea și lu­mina vor crește în sufletele lor. Cei care se îndoiesc de puterea rugăciunii pentru cei morți din cadrul Sfintei Liturghii, de folosul parastaselor, al milosteniilor și metaniilor, ar face bine să citească Sfintele Sinaxare, slujba înmormântării, rugăciunile și cererile Bisericii noastre pentru ei. Atitudinea aceasta nega­tivă, miroase a protestantism de departe.

Dogmatica ortodoxă menționează că pomenirea celor adormiți în cadrul Sfintei Liturghii și la parastase este o taină care descrie și închipuie legătura dintre mădularele Trupului Bisericii lui Hristos.11  Sfântul Dionisie Areopagitul vorbește despre Taina „celor adormiți întru sfințenie” și subliniază că la săvârșirea ei, catehumenii nu puteau lua parte. Aceasta demonstrează ca­racterul tainic al rânduielii dumnezeiești, gustat și înțeles doar de mădularele vii ale Bisericii. Pomenirea continuă a Numelui Domnului înseamnă în același timp și pomenirea fraților vii dar și a celor a dormiți întru nădejdea învierii.12

Deci Sfânta Liturghie este: pregustarea Împărăției lui Dumnezeu, cunoașterea fericirii dumnezeiești, buna mireasmă a Duhului Sfânt, vederea celor negrăite ale lui Dumnezeu, experierea veșniciei, nădejdea mântuirii. La parastasele și pomenirile de șapte ani coliva care se face pre închipuie mormântul și învierea, căci trupurile morților vor învia într-o zi din morminte și precum bobul de grâu care se seamănă în pământ, se acoperă și putrezește și după aceea răsare încărcat de rod, așa vor învia și trupurile.

Parastasele și toate celelalte folosesc celor adormiți în credin­ță, creștinilor ortodocși. Minunat ar fi să pomenim în sinea noastră, atât cât putem, numele morților, imediat după sfin­țirea Cinstitelor Daruri, când preotul rostește Mai ales pe Preasfânta, Preacurata…, iar strana cântă Cuvine-se cu adevărat…. In acel moment, preoții pomenesc în Sfântul Altar numele morților, iar credincioșii ar putea să zică și ei în gând: „Doamne Iisuse Hristoase, pomenește pe robii Tăi…”, și astfel cererile preoților și ale credincioșilor devin o singură rugă.

Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: „Să nu te îndoiești deloc că cei morți se vor folosi duhovnicește, căci preotul nu se roagă zadarnic fie la Proscomidie fie la Sfânta Masă pentru cei adormiți în Hristos, cu credința în Dumnezeu Omul”13

Sfântul Grigorie Palama susține că: „rugăciunile și me­taniile sunt de mare folos pentru cei adormiți”. mulți creștini cunoscând acest lucru fac în același timp și metanii multe, foarte folositoare celui aflat în chinul morții. In acel ceas să facem multe metanii și rugăciuni, iar când mergem la priveghi să nu ne dăm la cafele, băutură și bârfa, ci să citim Psaltirea și Sfânta Scriptură. Mortul are nevoie de ajutor și atât cât dăm acum, atât vom primi când ne vine rândul. Toate aduc ușurare și câștig sufletelor care așteaptă judecata Universală a lui Dumnezeu.

Sfântul Nectarie spune că „până la Parusie, Biserica do­rește și poate să înalțe rugăciuni către Iubitorul de oameni, spre câștigul, odihna și ușurarea sufletească a sufletelor fiilor ei.”14

În mărturisirea Patriarhului Dositei al Ierusalimului, pe aceeași temă, se spun următoarele: „Unii dintre creștini au căzut chiar și în păcate de moarte, dar n-au murit în neștiință, s-au pocăit, dar n-au apucat să se mărturisească și să dea ro­dul cuvenit al pocăinței. Sufletele lor au mers în iad și suferă pedeapsa pentru păcatele pe care le-au săvârșit, în sensul de pregustare, dar și cu nădejde. Ele presimt desigur că vor fi izbăvite de acolo, vor fi eliberate prin bunătatea desăvârșită a lui Dumnezeu, prin Sfânta Liturghie și prin milosteniile rudeniilor. Trebuie însă să ne dăm seama, că noi nu știm timpul izbăvirii, ci doar că se va întâmpla cu siguranță o eliberare din cele chinuitoare, o ușurare înainte de învierea și judecata Uni­versală. Acestea le știm și le credem dar timpul nu ne este dat să-l cunoaștem.15

Cuvintele Sfântului Dositei sunt mângâietoare pentru sufletele care au dorit, dar n-au apucat să pună în practică pocăința și sunt un răspuns pentru întrebarea ce va fi cu acestea.

Urmează să ne ocupăm în continuare de vama Sufletelor.

Mulți Sfinți Părinți s-au preocupat de ceea ce se întâm­plă sufletelor după despărțirea de trup.

Fiecare creștin, după cum știm, are un înger păzitor care-1 ocrotește, îl poartă spre bine, îi trezește conștiința când se luptă cu diavolul și cu duhurile necurate care vor să-i piardă sufletul. Prin urmare, este normal ca îngerul să aibă și dreptul de a lua inițiative, pentru a-1 ocroti în ceasul morții. Așa îl ru­găm, în fiecare seară, în rugăciunea noastră către îngerul păzitor: „Sfinte îngere, cel ce stai înaintea pătimașului meu suflet și a vieții mele celei ticăloase, nu mă lăsa pe mine păcătosul… Nu da loc diavolului celui viclean, ca să-mi stăpânească cu silnicie acest trup muritor…”.

Demonii urăsc de moarte sufletul creștinului ortodox credincios și se străduiesc cu milioanele de viclenii de care dispun, să-l îndepărteze de voia lui Dumnezeu și de cuvântul Evangheliei. Așadar, în momentul morții pândesc precum corbii să se repeadă asupra sufletelor, în special a acelora pe care le consideră ale lor, care în această viața au fost de acord cu îndemnurile lor, fie spre plăcere și destrăbălare, fie spre răutate și viclenie, mândrie, slavă deșartă, lăcomie și iubire de argint, împietrire și nemulțumire, îndepărtarea de Sfintele Taine și amânare a spovedaniei, necredință, ateism, slăbiciune și luptă împotriva lui Dumnezeu.

Sfinții Părinți spun că intervenția îngerilor și a demoni­lor este firească. Fiecare suflet, după starea duhovnicească, întunecată sau luminoasă, poartă o pecete specială. Conform acelorași Sfinți Părinți, sufletele virtuoase și iubitoare de Dumnezeu, care au dat până la sfârșitul vieții lor roade de pocăință, au ungere luminată de la Dumnezeu și semnul Sfântului Duh. Cele nepocăite, împietrite, mizerabile și lipsite de evlavie poartă pecetea întunecată a diavolului și semnul lui Antihrist. Deci, după pecetea pe care o poartă sufletele în ceasul morții sunt revendicate, fie de îngeri, fie de demoni.

Tradiția ortodoxă fundamentată pe opiniile Părinților, pe experiențele sfinților și îndeosebi pe ale monahilor, susține că, în momentul morții, are loc o vămuire a sufletului, adică un control amănunțit din partea duhurilor necurate care caută să găsească pricini, adică păcate și greșeli morale, ca să-1 pună sub stăpânirea lor. În jurul năsăliei se desfășoară una dintre luptele cele mai înverșunate între duhurile bune și cele rele pentru revendicarea sufletului plecat. Cel păcătos și nepocâit trece în stăpânirea duhurilor necurăției care cu o furie turbată care le caracterizează, au pretenție chiar și asupra sufletelor virtuoase.

N-au ezitat să se apropie chiar de Domnul, fără să găsească nimic care să le justifice pretențiile întunecate de pe muntele Carantaniei. L-au luat pe Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu și Om adevărat și L-au urcat pe aripa Templului și de acolo, de la înălțimea unui munte, I-au arătat frumusețile lumii acesteia: „Iată îți dăruim toate acestea dacă Tu cazi și Te închini nouă”!

Dar nu și-au împlinit scopul, „căci vine stăpânitorul acestei lumi și el nu are nimic în Mine”(Ioan 14,30), ne asigură însuși Domnul. Sfântul Ioan Gură de Aur definește duhurile rele ca „îngeri amenințători” și „puteri nestăpânite,” 16 iar Sfântul Chirii al Alexandriei ne descrie foarte expresiv vămuirea sufletelor: „Sufletul, în momentul în care se desparte de trup vede pe demonii înspăimântători și sălbatici, nesupuși și cruzi, înfățișați ca etiopienii cei negri la față”. Și dacă sufletul este drept îl preiau sfinții îngeri.

Pe când se ridică prin văzduh către cele de sus, urcușul lui este împiedicat de vămi (duhuri necurate) și fiecare „așează înainte păcatele obișnuite” ale sufletului, adică patimile care

provin din simțurile naturale, din privire, auz, miros, gust și pipăit, precum și orice alt păcat de care acesta se face vinovat.

Scopul este să împiedice urcarea lor la Tronul lui Dumnezeu și să fie reținut de puterile întunericului. In paralel, îngerii buni pun înainte și dovedesc faptele bune ale sufletelor. In situația când sufletul se dovedește a fi virtuos, este dus de îngeri întru bucuria negrăită a cerului, în starea intermediară, adică la pregustarea împărăției Cerurilor. Dacă însă se constată că a fost nepocăit și păcătos, că a trăit în „nepăsare și desfrânare ”, atunci va auzi porunca aceea înspăimântătoare: „aruncați-1 pe necredincios, ca să nu vadă fața Domnului”(Isaia 26,10), și vai de el, va fi luat de demoni….! „îndepărtați-1 pe necredincios”.

„Am o experiență personală amară dar și instructivă la Spitalul de diagnosticare Metaxa din Pireu, între anii 1970-1980, cu mulți muribunzi. Am găsit câteva notițe cu întâmplări pe care le-am păstrat să vi le pun înainte .

Într-o dimineață, la insistențele rudelor unui om cu renume, foarte bogat și cu o poziție socială înaltă, m-am dus să-l împărtășesc. Se afla la ultimul etaj al spitalului, într-un salon de lux, cu un singur pat. I-am rugat pe cei din jur să ne lase singuri, cu gândul că poate smulg o mărturisire chiar în ultimul moment, o mică părere de rău, atât cât putea vorbi atunci. De-abia am început să-i pun prima întrebare: „Nu cumva ați săvârșit acest păcat…”? Nu mi-a răspuns, in schimb a urlat înspăimântat să alung diavolii cei negri din salon. A început să tremure, s-a roșit, s-a înnegrit și cu ochii bulbucați de groază m-a prins de rasă și a început să tragă (din fericire cutiuța cu Sfânta împărtășanie era închisă). – Nu vreau ce mi-ai adus, ia-le de aici! Salvați-mă, ajutor! A început să se răsucească în pat de teamă și cutremur. Într-o panică nestăpânită, și-a ascuns fața ca și cum ar fi văzut ceva înspăimântător. M-am rugat continuu pentru el și am încercat să-l liniștesc, dar în zadar. Și pe când trăgea de rasa mea, a început să mai ceară timp de trăit. Asta era cel mai tragic. – Lăsați-mă să mai trăiesc o zi, un ceas, doar un ceas…! Am vrut să-l spovedesc și să-l împărtășesc, dar el cerea cu înverșunare un ceas de viață. – Vreau să mă satur de viață. Ajută-mă, părinte, vreau doar o oră, un ceas, ca să mă satur de viață… îmi strângea mâinile și urla: – Un ceas, o oră…!

A fost groaznic. La strigătele lui au alergat rudele împreună cu medicii. M-am dat la o parte și m-am rugat tot timpul pentru el. Puțin câte puțin, vocea lui se stingea. – „Ajutor! Doar un ceas, departe de acești demoni negri”. Din nefericire n-am putut să-l împărtășesc în starea în care se afla, pentru că-și mișca mereu capul în ambele părți, își încorda mâinile și picioarele, tremurând tot. Peste puțin a început să horcăie și a murit cel ce în viață disprețuise Sfânta Împărtășanie, fără să i se mai dea timp.17

Dacă ar fi cerut timp de pocăință, iar nu să se sature de viață, cu siguranță că Iubitorul de oameni Dumnezeu i-ar fi dat timp, ca să rostească cinci cuvinte: „Dumnezeule, iartă-mă, sunt păcătos”, suficient pentru a se împărtăși cu Prea Curatele Taine și ar fi plecat la ceruri. Cred însă, și acum, că toate cele întâmplate au fost pentru mine, în special, dar și pentru noi toți, un îndemn puternic spre pocăință, mai ales că fiind creștini trebuie să învățăm, să pricepem, să ne temem și să ne îndreptăm înainte de a fi prea târziu. Acum să înțelegem, iar nu după ce murim, pentru că iată, acum este timpul binevenit, acum este „ziua mântuirii”(II Corinteni 6,2). Pocăința se cultivă din acest moment în fiecare zi și-n fiecare clipă, ea trebuie să devină una cu răsuflarea noastră. Dacă ne arătăm păsuitori și căldicei, s-ar putea să nu mai primim timp de pocăință pentru că există și o moarte fulgerătoare, care ne lipsește de voința și dispoziția pentru aceasta. O altă ispită este să credem despre noi, că suntem îndreptățiți și sfinți! Cândva, o femeie trăia în posturi și rugăciuni. Părea evlavioasă, dar era stăpânită de multă mândrie și se considera pe sine sfântă. De asemenea, ținea minte răul, iar dacă se certa cu cineva nu mai putea să-l privească în ochi. La un moment dat s-a îmbolnăvit și a chemat preotul să se spovedească, dar nu sincer.

Aceasta fac de obicei unii creștini superficiali care ascund păcatele mari și le vădesc pe cele mici. În sfârșit, când preotul a adus Sfintele Taine ca s-o împărtășească, femeia s-a întors cu fața la perete, căci nu putea să le privească. In aceeași clipă, din îngăduință dumnezeiască, a mărturisit cu voce tare: “Precum eu din mândrie nu iert pe cei care mi-au greșit, ci mi-e scârbă de ei, așa și Domnul acum își întoarce fața de la mine și nu vrea să intre în sufletul meu ticălos. N-o să văd împărăția Cerurilor, ci o să ard în iadul cel veșnic. Și rostind aceste cuvinte a murit.18

Despre existența vămilor ne amintește și rugăciunea către Maica Domnului de la Pavecerniță: „Și în vremea ieșirii mele, ticălosul meu suflet păzindu-1 și întunecatele fețe ale viclenilor diavoli departe de dânsul alungându-le…”.

Din exemplele pe care le-am dat este clar că sufletul când vede demonii, se teme, se cutremură și cere ocrotirea sfinților îngeri și a Maicii Domnului. De asemenea, rugăciunea de la Miezonoptica de sâmbă­tă ne pomenește despre prezența diavolilor vămuitori: „…ca nu cumva vicleanul sfat al celui potrivnic să mă întâmpine și să mă împiedice, pentru păcatele pe care le-am făcut cu știință și cu neștiință, în viața aceasta. Milostiv fii mie, Stăpâne și să nu vadă sufletul meu nestrălucitul și întunecatul chip al demonilor celor vicleni, ci să-l ia pe dânsul îngerii Tăi cei străluciți și luminați. Dau slavă Numelui Tău Celui Sfânt și cu puterea Ta mă ridică la Scaunul Tău cel dumnezeiesc. Când mă vei judeca, să nu mă apuce mâna stăpânitorului lumii acesteia, ca să mă arunce pe mine păcătosul, întru adâncul iadului…” Aceste rugăciuni grăiesc totul. De multe ori, chipul mortului exprimă liniște și seninătate, alteori bunătate, frumusețe sau strălucire. Uneori devine copilăros și voios, parcă doarme liniștit, alteori chinuit de groază și împietrit, înmărmurindu-i pe cei de lângă el. Desigur, aceste observații nu sunt convingătoare și hotărâtoare pentru starea sufletului, pe care de obicei le răspândesc monahii. Doar Domnul Iisus Hristos, știutorul inimilor, cunoaște adâncul și judecățile lui Dumnezeu.

Toate subiectele abordate despre judecata parțială, sta­rea intermediară și vămuirea sufletelor duc la concluzia că cererile Bisericii, alături de celelalte amintite și mai ales de Sfânta Liturghie, sunt de mare folos sufletelor fraților noștri adormiți. Toate relatările și pozițiile Părinților Bisericii despre vămi nu au dobândit statutul de dogmă, ci aparțin Tradiției evlavioase. Starea intermediară a sufletelor este însă dogmă și caracterizează un mod și un gen de viață. Ea nu ne dezvăluie „unde” căci aceasta știe doar Dumnezeu, ci „cum” trăiesc sufle­tele în această stare, precizând pregustarea, sau a fericirii dumnezeiești sau a chinului veșnic. „Prima judecată” sau jude­cata parțială a omului este de asemenea, dogmă a Bisericii noastre. Încheiem cu o întâmplare mărturisită la spovedanie de nepotul unui preot, cu mulți ani înainte: Când era de 5-6 anișori, bunicul lui care era preot a murit. L-au înmormântat în ziua următoare, iar a treia zi trebuia să-i citească coliva la mormânt. Au plecat cu toții de-acasă la cimitir, într-o după amiază însorită. Acasă rămăseseră două mătuși, ca să pregătească pomana pentru cei care urmau să vină de la cimitir, și micuțul. Deodată, cineva a bătut la ușă. O mătușă îi spune micuțului: – Fugi, copile, să deschizi ușa, că bate cineva!

Micuțul coboară și deschizând ușa îl vede pe bunicul, viu!

– Bunicule, cum de te afli aici? N-ai murit? îl întrebă copilul cu naivitate copilărească. Și cum de ești așa de plouat?

De la camilafcă și până jos preotul arăta ca scos din apă, parcă se strânseseră norii și-l udaseră leoarcă. – Afară nu plouă, bunicule, tu de ce ești așa de ud? – Ascultă ceea ce-ți spun, copilul meu. Aceasta nu este apă din ploaie, ci sudoarea chinurilor. Acum s-au împlinit trei zile de când am trecut prin vămi… . Să spui asta bunicii, unchilor și mătușilor, tatălui, mamei tale și celorlalți că timp de trei zile vă­mile m-au cercetat. Acum sunt izbăvit, am scăpat, m-am mântuit, scumpul meu! Când se întorc, să le spui, să se aplece și să guste din această apă de pe jos, căci este sudoarea chinurilor mele. Așa vor crede toți că ai vorbit cu mine… Și a dispărut. Micuțul a deschis din nou poarta ca să privească afară, să vadă unde a plecat bunicul, dar nu a mai văzut nimic! Au venit părinții și au văzut locul plin de apa scursă din barba, epitrahilul și rasa bunicului. Copilul le-a spus, dar n-au crezut, însă, când s-au aplecat și au gustat apa s-au convins. Era sărată ca și sudoarea.19

Deci să facem pomenile și tot ceea ce ține de ele cât sun­tem sănătoși și avem timp, căci mâine va fi prea târziu. Să nu pierdem „ziua mântuirii”!

Preotul  Silviu State (Varese)

Note bibliografice:

1). Sotirhos P.M., Calea Odihnei, Atena 1991,2, pag.41-42, cf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Bizantină, București, 2005, p.150;

2). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Bizantină, București, 2005, p.150;

3).  Arhimandritul Vasile Bacoiani, După moarte, Editura Tinos 3, pag. 12-13 cf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit. p.153;

4). Langhis Matei, Binefăcătorul, vol.1, Atena 1990 6, pag.102, cf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit. p.154;

5). Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur – pentru preoți, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p.141;

6). Marta Monahia, Sfântul Părinte Nicolae Planas, op.cit., pag. 28, cf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit., p.157;

7). Langhis Matei, Binefăcătorul,  vol. 4, Atena 1996 6, pag. 500, cf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit., p.157;

8). Trembelas P. „Dogmatica”, vol.3, Atena, 1961,p.415, cf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit., p.157;

9). Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Despre Sfânta Liturghie, P.G. 155, 284 cf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit., p.158;

10).  Heruvim Arhimandritul, „Chipuri aghiorite contemporane”, 6, Sava Duhovnicul, Oropos Atica, 1975, pag. 98-99 cf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.,pp.159-160;

11). Andrutsos Hristou, „Dogmatica Bisericii Ortodoxe de Răsărit”, Editura Aster2, pag. 429), cf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.,p.160;

12). Sfântul Dionisie Areopagitul, „Despre ierarhia bisericească”, cap. 7, P.G. 3, 556, cf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.,p.160;

13). Andrutsos Hristou, „Dogmatica”, op. cit., pag. 428, cf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.p.161;

14). Sfântul Nectarie, „Studiu despre nemurirea sufletului și despre sfintele parastase”, Tesalonic 1983, pag.152, cf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.,p.161-162;

15). Sfântul Dositei al Ierusalimului, „Mărturisirea credinței ortodoxe”, Tesalonic,1983,pag. 95, cf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.,p.162;

16) Vasiliade N., „Taina morții”, Atena, 1983, p.371, cf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.,p.163;

17). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.,pp.164-165;

18). Revista “Schimbarea la față”, nr. 10, iul-dec. 1998 (Asociația Agriniu, filantropică și de cultură) cf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.,p.166;

19). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.,p.167-168.

 
 
 
Cerca
Facebook Like Email Facebook Google+ Twitter Box
Înapoi la cuprins | Înapoi la meniul principal