Explicarea Sfintei Liturghii – Heruvicul - PAROHIA VARESE

Du-te la conținut

Meniul principal :

Explicarea Sfintei Liturghii – Heruvicul

 
 

Explicarea Sfintei Liturghii – Heruvicul



                                                                                                PUBLISHED 27TH SEPTEMBRIE 2019

La Dumnezeiasca Liturghie, toți cei ce ne aflăm în biserică ÎI primim pe Mântuitorul Iisus Hristos la Vohodul Mare ca pe Împăratul tuturor, înconjurat de cetele îngerești și în continuarea slujbei dumnezeiești, ÎI primim prin Sfânta Împărtășanie spre mâncare și băutură „spre iertarea păcatelor și spre viața veșnică”. Sfânta Liturghie este reconstituirea întregii taine a iconomiei divine, Jertfa de pe Golgota continuată în chip nesângeros pentru sfințirea noastră prin Sfânta Împărtășanie și despre starea duhovnicească pe care trebuie să o avem la cuminecare, Părintele Ștefanos Anagnostopoulos amintește că într-una din vizitele la mânăstirea Sfântul David din Eubeea, părintele Iacov le-a povestit următoarea întâmplare: „Cândva, o creștină s-a mărturisit la sfinția sa, în para­clisul Sfântului Haralambie. După Spovedanie, în timp ce rudele ei stăteau la rând, ea a coborât în biserica mare ca să se închine. Locașul fiind gol, a aprins o lumânare și a început să se roage la icoane. La un moment, a văzut Sfintele Uși deschise iar pe Sfânta Masă un Tânăr frumos, blond. Când L-a văzut, l-a strigat: – Nu-ți este rușine să stai pe Sfânta Masă? coboară repede și ieși, așa sunteți voi, tinerii de astăzi, fără teamă de Dumnezeu, trântori, leneși și fără căpătâi.. Tânărul a întrerupt-o și cu un glas dulce și ceresc i-a zis: – Dar tu de ce nu te-ai mărturisit cu puțin înainte de păcatul pe care l-ai făcut? Și i-a spus cu exactitate păcatul. Femeia s-a pierdut, a amuțit la descoperirea Tânărului. – Dar cine ești Tu? L-a întrebat, bâlbâindu-se și tremurând.

– Eu sunt Cel cu Care te vei împărtăși mâine! I-a zis și a dispărut. Când și-a revenit, a fugit la părintele Iacob speriată, ca să-i spunea ce a văzut și ce i s-a întâmplat.”1

  Când urmărim Sfânta Liturghie cu evlavie, cu atenție și cu rugăciune neîntreruptă, auzim și vedem cu simțurile sufle­tului și, uneori în extazul minții, minuni peste minuni pe care mintea omului nu poate să le cuprindă și să le priceapă. În­tâmplările și experiențele de viață menționate de sfinții părinți stau mărturie că tainele lui Dumnezeu, peste logica noastră și mai presus de fire nu încap în măsura noastră omenească. Iar dacă cineva dintre noi cade în întunericul păcatului, al răutății și al înșelăciunii, dar și al ispitelor și al necazurilor vieții, să nu dispere: Domnul Dumnezeu este viu! „…Am nădăjduit în Dum­nezeul cel viu, Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al celor credincioși”(1Timotei 4,10).

  In prima parte a Sfintei Liturghii până la Evanghelie se dezvăluie nouă Hristos Învățătorul și Profetul. Astfel, la Vohodul Mic, prin Evanghelie, Mântuitorul se arată lumii propovăduind pocăința, mântuirea și izbăvirea neamului omenesc. În același timp, această primă parte a Liturghiei este și împreună purcederea și intrarea noastră în viața lui Hristos, Care ne primește să-I ascultăm învățătura. De asemenea, este și un prilej pentru noi toți ca să ne arătăm în mod real iubirea față de frații noștri, după ce ascultăm cuvântului Lui din pericopa evanghelică.

Sfânta Liturghie este pământul care rodește de la sine iubire și unitate, de aceea, în timpul săvârșirii ei, creș­tinilor nu li se permite să se arate în biserică străini unii față de alții. Formăm o familie, suntem frați și avem același Părinte. Credinciosul aflat departe de Sfântul Altar este bobul de grâu care se auto-condamnă la singurătate: „acesta rămâne singur”(Ioan 12,24). Dacă omul nu vine la Altar, la Sfânta Liturghie în biserică și dacă nu se cuminecă, el nu mănân­că și nu bea Trupul și Sângele lui Hristos, și așa se lipsește de darul dătător viață, osândindu-se spre agonie, spre moarte prin însetarea sufletului.

  Pe Dumnezeu îl căutăm și-L aflăm în Sfânta Jertfa și unindu-ne cu El, îl vom transmite în continuare, în mediul social în care trăim și mai ales în familie. „Dacă nu iubești pe fratele tău pe care îl vezi, cum îl vei iubi pe Dumnezeu pe care nu-L vezi?”(1Ioan 4,20)2

A doua parte a Sfintei Liturghii începe cu două rugăciuni mișcătoare pentru credincioși, care preced Vohodul Mare. După ecfonisul preotului: Ca, sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziți, Ție să slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.3, strana începe imnul heruvimic cunoscut sub numele de Heruvic.

„Noi care pe Heruvimi cu taină închipuim și făcă­toarei de viața Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija lumească acum să o lepădăm. Ca pe Împăratul tuturor primim, pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele înge­rești. Aliluia, Aliluia, Aliluia”.4

  Acest imn heruvimic se cântă la majoritatea Sfintelor Liturghii din timpul anului cu câteva excepții: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite și Sfintele Liturghii ale Sfântului Vasile cel Mare din Joia Mare și Sâmbăta Mare.

Prin Imnul Heruvimic, Biserica ne cheamă să-L însoțim pe Hristos pe drumul Martiriului care duce la Golgota și la Jertfa de pe Cruce, alungând din sufletul nostru orice grijă lu­mească. În timp ce picioarele preoților rămân țintuite înaintea Sfintelor Mese și ochii lor pământești se desfată cu cele împli­nite, văzute și nevăzute, atât cât este posibil și cât îngăduie Dumnezeu după vrednicia lor, urechile lor ascultă cântările duhovnicești ale Imnurilor Heruvimice. Mâinile lor se înalță ca ale lui Moise, unite cu rugăciunea fierbinte, iar mintea se împreunează cu lumea Heruvimilor. Ea intră împreună cu aceștia în Jertfelnicul cel mai presus de ceruri, în Biserica Triumfătoare a Ierusalimului celui de sus și devine pe deplin lumină și foc dumnezeiesc, scăldată de razele Duhului Sfânt.  Și mintea uită de ea, se prinde în strălucirea luminii Treimice necreate și inaccesibile. Cum se întâmplă acestea doar Dumnezeu știe!

Sufletul creștinului care n-a învățat să se înstrăineze la Sfânta Liturghie de grijile lumești, nu va putea să primească cele mai presus de ceruri. Mintea și inima lui nu vor descoperi măreția Jertfelnicului Ceresc necuprins și imnurile heruvimice.5

  Despre „grija cea lumească”, părintele Ioan Iovan ne învăța că este firesc să avem griji, precum grija pentru mântuire, grija care se naște din pricina păcatelor făcute și toate nevoile care ne aduc la Dumnezeiasca Liturghie împovărați de multe frământări, dar, tocmai ca să reușim rezolvarea tuturor greutăților cu darul lui Dumnezeu, prin credință să le încredințăm Mântuitorului Iisus Hristos și de la acest moment al slujbei să ne contopim mintea și inima cu prezența lui Dumnezeu care le iartă, le vindecă și le îndreaptă pe toate în iconomia mântuirii noastre. La acest dar dumnezeiesc pentru omenire, Sfânta Liturghie, trebuie să ne străduim cu mintea și cu inima să simțim prezența Mântuitorului, a Preasfintei noastre Născătoare de Dumnezeu, a îngerilor  și a sfinților și atunci suntem conectați la momentul dumnezeiesc din care se hrănește viața nostră, viața în Hristos pe care o trăim de la Sfântul Botez și ne-o pierdem din năsăbuința omenească și cangrena ateismului. Fiecare Dumnezeiască Liturghie este un moment, un timp trăit pentru veșnicie, este o șansă la mântuire, este dovada vie că Mântuitorul Iisus Hristos este cu noi!

  Despre frământările care ne tulbură atunci când suntem la slujba Liturghiei, Părinții ne învață: „Lăsați-le afară din biserică și așa intrați și vă vor întâmpina Sfântul Ioan Inaintemergătorul și îngerii păzitori în palatele cerurilor cele împărătești și în locul luminat de prezența Soarelui Hristos și a Preacuratei Maicii Sale. Căutați cele cerești îm­preună cu Profeții, Drepții, Martirii, Sfinții cei fără de arginți, Îngerii și Heruvimii. Cum mai puteți să aveți mii de preo­cupări și de griji? Dacă mintea și inima voastră sunt pline de nimicuri, acestea vă înstrăinează de locașul lui Dumnezeu.”6

  Părintele Martir Ilarion Felea ne învațață spunând „ deodată cu lauda întreită din tot sufletul a Preasfintei Treimi ( prin rostirea ecfonisului), ni se cere în cântarea Heruvicului să lepădăm toată grija cea lumească, pentru ca să primim după cuviință pe Împăratul cerurilor și al oamenilor, înconjurat de cetele îngerilor care neîncetat Îi cântă: Aliluia, Aliluia, Aliluia…Cântarea Aliluia (lăudați pe Domnul) este numai a heruvimilor și noi, închipuind în chip tainic pe heruvimi, lăudăm pe Dumnezeu și cântăm Aliluia ca și ei, cu aceleași gânduri și inimi neprihănite ca ale îngerilor. De aceea se numește Heruvicul: cântarea heruvimică, cântare îngerească, cântarea heruvimilor.”7

Să fim cu mare luare aminte la Imnul Heruvimic ca și pe parcursul întregii Sfinte Liturghii și toate gândurile noastre să fie la Hristos. Să nu lăsăm nimic să ne tulbure cugetul, toate să tacă și să auzim și să vedem doar pe Hristos Mântuitorul nostru. Din nefericire, însă, ne apar în minte dife­rite gânduri lumești despre familia și slujba noastră, de multe ori întâmplări din viață, mâhniri, necazuri și dureri. Unii sunt stăpâniți de gânduri urâte, de răutate, viclenii sau chiar blasfemii. Pe toate trebuie să le îndepărtăm din mintea noastră cu focul iubirii față de Hristos și cu rugăciune stăruitoare: “Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”! Când mintea omului este învăluită de iubirea față de Dumnezeu nici un gând și nici un cuget păcătos nu poate să-și facă loc.

„Toată grija cea lumească să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să-L primim”. În timp ce cântăreții și poporul cântă Imnul Heruvimic, împreună cu ei psalmodiază lumea îngerilor. Prin Domnul nostru Iisus Hristos, Biserica înge­rilor și a oamenilor a devenit una, căci El este Păstorul, Domnul care a unit cerul și pământul.

Dacă cineva arde de iubire pentru Dumnezeu, nu mai sim­te cele trupești, ci dobândind vederea credinței, zărește și se desfată doar cu cele cerești, spre care sunt îndreptate privirile lui. Mergând pe pământ, pășește ca în cer, și pentru că do­rește să se înalțe acolo, nu se oprește înainte de vreme, nici se amăgește cu lucrurile văzute care-1 înconjoară și, astfel, atinge culmea cea Sfântă a Jertfelnicului ceresc.8

  La această înălțime a sfințeniei ne ridică Sfântul Isihast Anonim, prin descrierea extazului dumnezeiesc din timpul Imnului Heruvimic: „Adevărat vă spun vouă că păstorul binecuvântat al turmei lui Hristos, prin harul preoției, oferă mult ajutor întregului neam omenesc. Atunci când preotul vrednic, liturghisitorul cu viața curată al Celui Preaînalt, cu multe lacrimi, în fața Sfintei Mese și, în special, în timpul Imnului Heruvimic își pleacă genunchii trupului și pe cei duhovnicești ai sufletului înaintea Atotmilostivului și Iubitorului de oameni Dumnezeu, și se roagă pentru sufletele pentru care Acesta Și-a vărsat Cinstitul și Sfântul Sânge pe Cruce, este cu neputință ca rugăciunea lui să nu fie ascultată. Prin urmare, Domnul fiind rugat fierbinte de slujitorul Lui neprihănit și vrednic care-și varsă în fața Sfintei Mese lacrimile ca untdelemnul cel mai curat, cum poate să nu-i împlinească cererile lui mântuitoare și folositoare de suflet? „Voia celor ce se tem de El o va face și rugăciunea lor o va auzi și-i va mântui pe dânșii”. (Psalmul 144,19)

  Această rugăciune din timpul Imnului Heruvimic:,,Nimeni din cei legați cu dorințele și plăcerile trupești… ”, izbește porțile Ierusalimului de sus și îndată o mulțime necuprinsă de Heru­vimi le deschide și lasă să intre preoții vrednici împreună cu sufletele prinse de epitrahilul lor și, într-o străfulgerare, chiar dacă pentru puțin, toți se închină în cuget Tronului ceresc al Mielului înjunghiat. Preotul se roagă jos în biserică, dar sufle­tul lui este în extaz, iar mintea se închină în ceruri dumneze­ieștei Judecăți”.

Prezența aceasta înaintea Tronului harului, chiar și pentru puține clipe, face ca înfățișarea și cugetele lor înduhovnicite să strălucească precum lumina soarelui. Și dacă Îngerii, Arhanghelii și Heruvimii sunt flăcări arzătoare, la fel și preoții care slujesc, simt în sufletul lor flacăra focului ceresc, precum este scris: „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară de foc…”(Psalmul 103,4). În această răpire a celor vrednici, după experiența duhovnicească a Isihastului Anonim, sunt luați și acei creștini trăitori care „în taină închipuie pe Heruvimi”. Unde vor fi duși? în Jertfelnicul mai presus de ceruri al Ierusalimului de sus. Biserica de pe pământ, chiar cea mai săracă și mai neîn­semnată, când se săvârșește în ea Sfânta Liturghie cu Imnul Heruvimic și celelalte, se transformă în acest foc jertfelnic al Bisericii Triumfătoare.

  Iată descrise extazul și vedenia dumnezeiască a Isihastului Anonim: „Și în timp ce Liturghisitorul cu îndrăzneală îl roagă pe Acela, pe Mântuitorul Hristos răstignit, observă cu uimire strălucirea negrăită a Serafimilor, care neîndrăznind să pri­vească Chipul dumnezeiesc al Domnului, cu două aripi își acoperă fețele, cu alte două, picioarele, ca să nu-i ardă focul dumnezeirii și cu celelalte două îmbrățișează cu evlavie Tronul dumnezeieștii măriri și în același timp psalmodiază cu melodii cerești: Aliluia, Aliluia, Aliluia, și Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu. Când s-a apropiat ceasul înfricoșător al aducerii de la Proscomidiar a Cinstitelor Daruri, la Vohodul Mare, m-am văzut pe mine însumi ca o flacără de foc. Nu doar ca un cărbune aprins cu Cinstitele  Daruri, ci foc curat, un cărbune înroșit de flacără arzătoare … In întregime foc și flacără!  Privind acestea m-am minunat! Era un fapt real care mă umplea de uimire și admirație.9

  Creștinii evlavioși și vrednici, sufletele dăruite și despătimite, trăiesc tainele nesfârșite ale Liturghiei Dumneze­iești și se desfătează cu ele în liniște adâncă și în tăcere. Cum să cuprindem noi toate aceste taine înfricoșătoare și cum să le trăim când sufletul și trupul nostru sunt întinate de păcat?

Sufletul este atins de aroganță, egoism, slavă deșartă, mândrie, dorință de stăpânire, lăcomie a pântecelui, lene, ține­rea de minte a răului, invidie și mânie. Și această atingere a păcatului, mai ales a mândriei, cel mai mare dintre ele, de care suferim toți fără excepție cuprinde și trupul. Acesta, ca unealtă a sufletului face ascultare de poruncile lui. Astfel: limba minte, vorbește de rău, osândește, calomniază, înjură, depune mărturie mincinoasă, hulește cele sfinte, afurisește, blesteamă. Creștinul mergând Duminica la biserică cu aceeași limbă, cum va pricepe sensul duhovnicesc al Jertfei? Ochii, și ei organe ale sufletului, daca privesc la priveliști înșelătoare și rușinoase și sunt pătrunși de dorința păcătoasă, cum vor vedea puritate a celor săvârșite la Sfânta Jertfă?

La fel se întâmplă și cu urechile care ascultă cuvinte de ne­credință, de desfrâu, cântări rușinoase, muzică satanică, glume necuviincioase etc. Este oare posibil ca acestea să perceapă duhovnicește glasurile îngerești ale cerului și cântările Heru­vimilor? Iar dacă mâinile lovesc, fură, înșeală, ucid, mângâie pătimaș, joacă zaruri și cărți iar picioarele aleargă la case de desfrâu și de pierzanie, și toate mădularele trupului săvârșesc păcatul, cum este cu putință să dobândim experiențele slujito­rilor vrednici și ale creștinilor credincioși?

Deci, nu păcătuiește doar trupul ci și sufletul cu poftele rele, cu gândurile viclene, rușinoase și hulitoare. Apoi și mintea și inima. Iar dacă ochiul omenesc nu ia seama, Dumnezeu însă pe toate le urmărește, și „cearcă inimile și rărunchii”(Psalmul 7,10). El vede cele ascunse ale omului, că este înfricoșător de pervertit și întinat. Prin urmare, „fără trup neîntinat, gură înfrânată și minte luminată”10, îi este imposibil omului să simtă cu sufletul cele întâmplate la Sfânta Liturghie. Apostolul Pavel ne în­deamnă „Să ne curățim pe noi înșine de toată întinăciunea trupului și a duhului, împlinind sfințenia întru frica lui Dumnezeu”(2 Corinteni 7,1). In biserică, la Sfânta Liturghie ne ostenim să viețuim cu Dumnezeu Cel în Treime, cei izbăviți cu Izbăvitorul, cei mântuiți cu Mântuitorul, iar cei luminați împreună cu Părintele Luminilor.11

  La Heruvic, preoții și credincioșii sunt chemați să devină prin trăirea lor asemenea îngerilor. Ce mare dar pentru noi este Dumnezeiasca Liturghie ! Mântuitorul este prezent cu noi, iar noi nu reușim să ne despătimim ca să-L simțim, ca să ne împărtășim de binefacerile prezenței Lui ! Să luăm aminte la starea noastră! Suntem datori să avem în inimi pocăință, credință și dragoste, trăire  harică înaltă, pentru că la Dumnezeiasca Liturghie, cei prezenți nu devin doar simpli însoțitori ai Împăratului, ci-L primesc pe Acesta prin Sfânta Împărtășanie ! Prin urmare, așa cum mărturisim în cântarea heruvicului, ne obligăm să ne asemănăm Heruvimilor pe care-i închipuim toți cei ce participăm la Sfânta Liturghie.

Preotul Silviu State

Surse:

1). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Dumnezeieștii Liturghii”, Editura Bizantină, București, 2005, p.289;

2). Ibidem, p.290;

3). Liturghier tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p.158;

4). Ibidem, p.159;

5). Sfântul Ioan Gură de Aur, „Către Stelehie, despre pioșenie”,Omilia2,P.G.47,414, conform Prot. Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.,p.191;

6). Monahul Moise Aghioritul, „Fericitul Părinte Gheorghe Karsalidis”, conform Prot. Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.,p.191;

7). Preot Ilarion V. Felea, „Tâlcuirea Sfintei Liturghii”, Editura Fundația Iustin Pârvu, Suceava, 2012, p.129-130;

8). Sfântul Ioan Gură de Aur, „Comentariu la Geneză”,Omilia27,P.G.53,259, conform Prot. Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.,p.193;

9). Isihast Anonim, „Vedere duhovnicească”, Omilia18, Editura Bizantină, București, 2005, p.219, conform Prot. Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.,p.194;

10). Sfântul Ioan Sinaitul, Scărarul, „Cuvântarea întâi despre neascultare”, Oropos, Atica, 1986, p.39, conform Prot. Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.,p.196;

11). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit., pp.191-197.

 
 
 
Cerca
Facebook Like Email Facebook Google+ Twitter Box
Înapoi la cuprins | Înapoi la meniul principal