Explicarea Sfintei Liturghii – Rugăciunea Heruvicului și cădirea înaintea Vohodului Mare - PAROHIA VARESE

Du-te la conținut

Meniul principal :

Explicarea Sfintei Liturghii – Rugăciunea Heruvicului și cădirea înaintea Vohodului Mare

 
 

Explicarea Sfintei Liturghii – Rugăciunea Heruvicului și cădirea înaintea Vohodului Mare



                                                                                                     PUBLISHED 17  OCTOMBRIE



Când începe să se cânte Imnul Heruvicului, preotul sluji­tor citește rugăciunea heruvimică înaintea Sfintei Mese „pentru fiecare și pentru sine însuși”: „Nimeni din cei legați cu pofte și cu desfătări trupești nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ție, Împărate al slavei; căci a sluji Ție este lucru mare și înfricoșător chiar pentru puterile cele cerești. Dar, totuși, pentru iubirea Ta de oameni cea de negrăit și nemăsurată, fără mutare și fără schimbare Te-ai făcut om și Arhiereu al nostru Te-ai făcut și, ca un Stăpân a toate, ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice și fără de sânge; că numai Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stăpânești peste cele cerești și cele pământești, Cel ce șezi pe Tronul Heruvimilor, și ești Domnul Serafimilor și Împăratul lui Israel, Cel ce singur ești Sfânt și întru sfinți Te odihnești. Deci, pe Tine Te rog, Cel ce ești bun și binevoitor, caută spre mine păcătosul și netrebnicul Tău rob, și-mi curățește sufletul și inima de cugete viclene; și pe mine, cel ce sunt îmbrăcat în harul preoției, învrednicește-mă, cu puterea Sfântului Tău Duh, să stau înaintea Sfintei Tale Mese și să jertfesc Sfântul și Preacuratul Tău Trup și Scumpul Tău Sânge. Căci la Tine vin, plecându-mi genunchi mei și mă rog Ție: Să nu întorci fața Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoiește să-Ți fie aduse darurile acestea de mine, păcătosul și nevrednicul Tău rob. Căci Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împărți, Hristoase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”1

Este o rugăciune personală și mărturisitoare a preotului, una dintre cele mai puternice și mai inspirate ale Sfintei Liturghii. Se adresează lui Hristos în taină. Mulți preoți evlavioși în timp ce o citesc, sunt cuprinși de o asemenea emoție, încât varsă multe lacrimi și suspine care nu-i lasă să sfârșească această minunată rugăciune. Este lucru înfricoșător al slujirii lui Dumnezeu…! Cine sunt eu, mizerabilul și ticălosul, nevrednicul și netrebnicul, viermele pământului, o făptură respingătoare, ce stau nesimțit și indi­ferent în fața Celui care stăpânește cele pământești și cele cerești, care șade pe scaunul Heruvimilor? Ce sunt eu în fața dumnezeirii lui Iisus Hristos, a Atotputerniciei și Atotstăpânirii Lui? Un nimic! Vrednicia fiecărui preot este oferită de Duhul Sfânt, care prin intermediul mâinilor episcopului îmbracă sufletul lui cu veșmântul divin al Harului Arhieriei Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Când preotul este pedepsit (să nu fie, căci „nimeni din cei legați cu pofte și plăceri trupești nu este vrednic…”), Dumnezeu ia înapoi harul preoției, haina dumnezeiască pe care preotul a purtat-o. Și vai de preotul acela, pentru că îl „va tăia din dregătorie și parte a lui o va pune cu fățarnicii”! „Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților”(Matei24,51). Nici un preot vreodată să nu slujească Sfânta Liturghie crezând în sfințenia lui. Dacă diavolul râde de el și preotul crede că este sfânt, trebuie oprit de la slujire, ca unul care este înșelat și căzut în erezie. Nu trebuie să insistăm asupra acestei teme, cu cât o facem, cu atât este mai rău pentru noi. Bine ar fi să tăcem, să ne facem semnul Sfintei Cruci și să cerem mila lui Dumnezeu. Pentru a cântări valoarea omului pentru care iubirea lui Dumnezeu face totul, să ne gândim la cinstea și demnitatea slujirii preoțești.

Preotul, ca om nu este necesar să fie bogat, puternic, înțelept și studios, ci, smerit și netrufaș. Din momentul în care a primit harisma preoției și s-a îmbrăcat cu harul sfințeniei,  a dobândit și stăpânirea duhov­nicească, superioară stăpânirii lumești. Sfântul Cosma Etolianul spunea: „Dacă pe drum întâlnesc pe împăratul Bizanțului sau pe rege și pe un preot sărac, întâi voi alerga să sărut mâna părintelui și apoi voi saluta pe împărat. Și dacă voi întâlni pe același drum un înger, un Arhanghel sau un Heruvim împreună cu un preot, mai întâi voi alerga să sărut mâna preotului și apoi mâna îngerului”2

Rugăciunea, binecuvântarea și harul preotului sunt toate ale lui Hristos. Chiar dacă preotul este tânăr sau foarte bătrân, vrednic sau nevrednic, poartă preoția lui Hristos, are harul Lui și împarte binecuvântarea divină a Acestuia.

Binecuvântare pe care o iau creștinii de la preot este putere, har și sfințire, ușurare interioară, liniștire sufletească. Prin binecuvântare este rugat și chemat Dumnezeu să fie în ajutorul creștinului. Dumnezeu este prezent pretutindeni și îngerii duc rugăciunile preotului la El. În nici-o situație nu trebuie evitată binecuvântarea, pe care cu duhul dragostei și al responsabilității de păstor de suflete înaintea lui Hristos, în situații de necesitate, preotul o poate da telefonic sau doar cu gândul, ca să sprijine și să întărească pe creștinii săi.

Cât va trăi, până va închide ochii, preotul este permanent cu inima, rugăciunea și emoțiile aprinse pentru binele și mântuirea tuturor celor spovediți, împărtășiți, botezați, cununați, pomeniți în rugăciuni, cunoscuți mai mult sau mai puțin, fiii săi duhovnicești, păstoriți în decursul vieții, chiar dacă nu mai sunt lângă el. Responsabilitatea preoților, ca păstori duhovnicești ai turmei, și slujitori ai Celui Preaînalt este foarte mare. La vreme de necaz, de boală și suferință în familie, creștinii trebuie să alerge întâi la Biserică, să caute preotul pentru Sfânta Spovedanie, pentru sfat, ca să le citească o rugăciune, să le dea binecuvântare, și aceasta, pentru că necazurile sunt cauzate de lipsa harului dumnezeiesc în viața noastră, și la vindecarea deplină sau depășirea cu bine a încercărilor se poate ajunge doar dacă ne luăm iertare prin Sfânta Spovedanie și ne revitalizăm cu Sfintele Taine prin care Bunul nostru Mântuitor Iisus Hristos  ni se împărtășește.

Rugăciunile sunt legate de frământările pe care le trăim. Creștinii îl caută pe preot, rugându-1: Părinte, roagă-te să-și revină copilul meu! Să învețe! Să treacă cu bine examenul! Să-i meargă bine la serviciu! Să se întoarcă cu bine soțul meu!, și altele.

Iar preoții se implică cu mintea, cu inima și credința rugându-se pentru ei, vorbind cu Dumnezeu despre problema lor, căci „Rugăciunea credinței mântuiește pe cel care se nevoiește”. Și credința aceea, cu rugăciunea va aduce rod și va face minunea. O închinăciune pe frunte, o rugăciune, o binecuvântare mică și minunea se întâmplă, cerul se deschide. Mulți mărturisesc cu emoție despre minuni pe care le-au văzut în urma unei rugăciuni, a unei pomeniri la Proscomidie și la Sfânta Liturghie. Să nu uite toți, clerici și mireni „că mult poate rugăciunea lucrătoare a dreptului”.

Când locuiesc într-o casă nouă sau cumpără o mașină, deschid un magazin sau un birou, creștinii buni, care vor trăinicie și ocrotirea Bunului Dumnezeu, cheamă preotul pentru aghiazmă. Prin preot se va scurge harul care va binecuvânta noua casă sau noua lucrare. Loviți de necazu­rile neașteptate ale vieții, răniți de încercări și suferințe, creștinii aleargă degrabă la preotul înțelegător ca să-i ceară ajutorul: Citiți-mi părinte, o rugăciune cu Sfânta Copie pentru ochiul meu bolnav, un paraclis, o dezlegare, un pomelnic pentru Sfânta Proscomidie. Suntem încercați, suferim, ne chinuim, trecem prin momente și ispite la casele noastre, spun aceștia.

Uneori vine femeia să se roage pentru soțul ei care este bețiv, joacă cărți, lipsește nopțile, este chinuitor, tiran, egoist, bătăuș, hulește cele sfinte și atâtea altele. Alteori, vine bărbatul, să se roage pentru soția lui care este geloasă, cârtitoare, bârfitoare, blesteamă copiii, se ocupă doar de câinele sau pisica ei, joacă toată ziua cărți și își neglijează casa. Pentru toate acestea și pentru altele, creștinii aleargă la preot, la părintele duhovni­cesc, tulburați foarte și-și pun nădejdea în rugăciunile lui. El se află lângă ei, încă de la naștere a copiilor, cărora le citește rugăciunile, îi botează, îi sfințește, îi învață, îi împărtășește, iar mai târziu îi logodește și îi cunună. Este prezent la bucurie și la tristețe, la boală și durere și însoțește pe fiecare creștin la casa de veci. Creștinii responsabili și interesați de binele și ajutorul lui Dumnezeu merg la preotul lor care are harul preoției, pe care nu-1 găsesc nici la împărați, nici la conducătorii popoarelor și al neamurilor, nici la magnații și bogății pământului.

Harul divin este de la Duhul Sfânt împreună cu puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor. Prin har se săvârșesc Sfintele Taine și minunile, se iartă dar se și leagă, se dăruiește dar se și pune în rânduială. Preotul, prin har, este mijlocitor între Dumnezeu și oameni, cu puțin mai sus decât aceștia, dar și cu o sarcină mai grea atârnată de grumajii lui.

Cinstea preoției este pe măsura responsabilității față de sufletele încredințate preotului de Domnul. La hirotonie se  spune: “Primește odorul acesta și păstrează-l până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, Care-L va cere de la tine.”(din Litughier)

Creștinii văd doar privilegiul harului și al binecuvântării și aleargă la părintele lor ca să ceară binecuvântarea Bisericii lui Hristos. Mâna lui are har, putere și sfințenie și o sărută, căci ea îl poartă pe „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păca­tele lumii”. Preotul prin puterea lui duhovnicească se găsește mai sus decât împărații lumii, decât îngerii și Arhanghelii, pentru că Dumnezeu n-a dat nici unui înger puterea să ierte păcatele, să săvârșească Sfânta Liturghie și Sfintele Taine, îngerii nu știu ce înseamnă păcatul și ispita, nu înțeleg trage­dia umană, greutățile oamenilor ispitiți, și aceștia s-ar fi apro­piat foarte greu de ei și ar fi ezitat să se mărturisească lor.

Slujitorul, fiind și el om cu păcate și ispitit în toată vre­mea, se luptă cu răul întreit, venit de la trup, de la lume și de la diavol și vede dincolo de lucruri slăbiciunea oamenilor.

Datorită acestui lucru, el și ascultă păcatele oamenilor cu multă compătimire și înțelegere, aflându-se în aceeași suferință ca și fiii lui duhovnicești încredințați de Dumnezeu. El este pregătit să dea iertare din toată inima celor care cred și se pocăiesc sincer.

Descrierea aceasta a preotului este greu de acceptat pentru mulți, dar cine crede cu adevărat în Dumnezeu și Hristos înțelege, simte și cinstește după cuviință preoția și stăpânirea duhovnicească dăruită acesteia de Dumnezeu. Prin persoana preotului, credinciosul se închină preoției lui Hristos și lui Dumnezeu Însuși. Din nefericire, astăzi trăim într-o lume a anarhiei, a materialismului, a necredinței și a distru­gerii morale, unde preoții nu sunt cinstiți ca reprezentanți ai lui Dumnezeu pe pământ. Cel ce singur ești bun și binevoitor … Cuvintele acestea sunt doar pentru preotul care le tră­iește și le experiază, care dăruit cu harul lui Dumnezeu stă înaintea Sfintei Mese, își pleacă capul, tremură de teamă și varsă lacrimi multe când zice: Căci la Tine vin, plecându-mi genunchii…, și încheie cu ecfonisul: Căci Tu ești Cel ce dai și ești dat, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase Dumnezeul nostru…

În acest ecfonis se cuprinde o întreagă teologie a pre­oției lui Iisus Hristos, care este și preoția Bisericii. În Sfânta Liturghie, El este preotul care slujește și Mielul care se jertfește, Cel care primește daruri și se împarte poporului. Hristos este templu, jertfa, preot, altar, Dumnezeu, om, împărat, arhiereu, oaie, miel și „S-a făcut toate pentru noi, ca în tot chipul să ne dea viața”.3

După rugăciunea Imnului Heruvimic, preotul tămâiază, în timp ce rostește în taină Psalmul 50. Cădirea joacă un rol special la Sfânta Jertfă mai ales în timpul cântării Heruvimice și Sfinții Părinți i-au dat diferite interpretări. Cădirea ne amintește de mirurile prețioase, bine mirositoare ale femeilor mironosițe care L-au uns pe Domnul la înmormântare, smirna celor trei magi, și de asemenea cuvintele Sfântului Apostol Pavel care-i numește pe cei care cred în Iisus Hristos „mireas­ma lui Hristos”(2Corinteni2,1-5).4

Metaforic, cădirea ea este înălțarea minții și a inimii către Tronul cel ceresc al Domnului, în timpul rugăciunii par­ticulare sau comune în biserică: „Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta”(Psalmul140,2). Apocalipsa Sfântului Ioan, ne spune că îngerul Domnu­lui a venit și a stat deasupra Altarului, ținând o cădelniță de aur. Și s-au dat lui miresme multe în ea, care erau rugăciunile și cererile sfinților Bisericii Triumfătoare, ca să întărească do­ririle credincioșilor Bisericii Luptătoare și să le ofere înaintea Tronului lui Dumnezeu.

Deci, tămâia este simbolul rugăciunilor creștinilor, iar arhiereul sau preotul care tămâiază, adună într-un oarecare mod rugăciunile din inimile tuturor creștinilor aflați în bise­rică. Ea înseamnă un îndemn puternic de a cere mila divină la Tronul Tatălui. Este ca și cum le-ar spune: creștinilor, rugați-vă și trimiteți rugăciunile voastre tainice la Tatăl vostru ceresc.

Toate rugăciunile adunate vor săvârși o minune: pogorârea milei marelui Dumnezeu. Și pentru că tămâia are o asemenea importanță, trebuie ca atunci când slujitorul cădește, creștinii să se ridice, să coboare din străni și să-și încline capetele (pot face și semnul crucii) ca un gest de răspuns la chemarea pre­otului pentru rugăciune. De aceea, ochii noștri, ai preotului și ai credincioșilor din biserică trebuie să verse lacrimi de pocă­ință, inimile lor să se smerească, să se plece, să se roage și să strige: Milă, Doamne! Milă! Deoarece ne-am învrednicit de cinstea să închipuim pe Heruvimi la Sfânta Jertfa, cu atât mai mult ne vom bucura de prețuirea îngerilor și a Arhanghelilor când vor vedea, gravat metaforic, pe masa duhovnicească a inimii noastre, numele Domnului nostru Iisus Hristos.

„Înainte de 1940, la Schitul sfinților Trei Ierarhi, aflat sub oblăduirea spirituală a Sfintei Mănăstiri Stavronichita, din Sfântul Munte, trăia un bătrân evlavios, părintele Ioachim Românul. Acesta, înainte să moară, a căzut în extaz și a avut o vedenie ciudată. S-a întâmplat într-o dimineață, după ce a săvârșit Sfânta Liturghie, a consumat Sfintele și a șters Sfântul Potir. Deodată a văzut de-a dreapta și de-a stânga lui îngeri mulți. Toți străluceau de o frumusețe negrăită și divină. Tot Sfântul Altar și bisericuța erau luminate puternic de o lumină dulce și blândă. Atunci, îngerii într-un glas i-au spus: -Am venit să te luăm, spune-ne dar, ce fapte ai făcut? Dacă ai făcut fapte bune și bineplăcute lui Dumnezeu, vei merge la El, întru fericirea și bucuria Lui veșnică; dacă nu, te vom duce în iadul nemângâiat.

Părintele acela Sfânt s-a pierdut și bâlbâindu-se, a zis cu smerenie adâncă: -N-am făcut nimic, nu-mi amintesc să fi făcut ceva bun! – A, atunci ce să-ți facem? Unde să te ducem? Ai stat cinci­zeci de ani în Sfântul Munte și n-ai făcut nimic? Atunci el le-a răspuns: – Uite, în fiecare zi de când sunt preot, am slujit, am pomenit câți călugări și părinți am putut. Am mai pomenit mulți ani pomelnicele celor din lume pe care mi le-au adus, m-am rugat pentru toți creștinii ortodocși și pentru toată lumea. Am chemat milostivirea lui Dumnezeu pentru toți aceștia și am nădăjduit în mila Lui pentru mine și pentru alții. Am vărsat în fiecare zi multe lacrimi cerând să aibă grijă de ei Domnul Iisus Hristos și Preacurata Sa Maică. Am nădăjduit și încă nădăjduiesc în înde­lunga răbdare și milă a lui Dumnezeu. Vreo altă faptă nu-mi amintesc să fi făcut.

Atunci au răspuns: – Nu pentru faptele pe care le-ai făcut, ci pentru că ai nădăjduit mult în mila Domnului, vino împreună cu noi..! – Dar n-ar fi mai bine să veniți mâine? Să spun și eu duhovnicului și părinților, apoi să mă pregătesc puțin! îngerii i-au răspuns: -Bine faci! Facem ascultare și venim mâine. Și-a revenit din starea aceea de extaz cu Sfântul Potir în mână, pe care-l ștergea cu buretele, cu mișcări obișnuite, atente. I-a înștiințat pe duhovnic și pe cei doi-trei părinți ai schitului și a început pregătirea cu rugăciune și lacrimi. În noaptea aceea, a săvârșit ultima Sfântă Liturghie pe care și-o amintesc cu evlavie și respect părinții și duhovnicul care se găseau acolo. Unul dintre ei, era român și mi-a povestit toate acestea. Au săvârșit Sfânta Liturghie pe larg, iar după aceea au mers la masă unde bătrânul de-abia s-a atins de mâncare. Peste puțin timp, s-a simțit rău și a mers și s-a întins. Spunea cu cutremur: „Pomenește-mă Doamne întru împărăția Ta…, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Maica Domnului miluiește-mă”! Spre după-amiază s-a îngreunat, iar la un moment dat, chipul lui a strălucit, iar chilia s-a umplut de o mireasmă nemaiîntâlnită. – Părinților, iertați-mă…, Doamne, sufletul meu este în mâinile Tale! Și acestea zicând, a adormit. O liniște negrăită s-a așternut peste tot și bucuria Învierii a încălzit inimile celor ce se aflau acolo”.5

Aceste clipe sfinte umplu inima preotului slujitor și a credincioșilor. Toți se desfată și nu știu de ce, ard de bucurie cerească, vor să-i îmbrățișeze pe toți, să sărute picioarele tutu­ror, să le ceară iertare. Bucuria, desfătarea și fericirea aceasta vor s-o împartă și creștinilor pe care-i iubesc. Astfel, mintea și simțurile preotului și ale credincioșilor se păzesc și se mențin curate și după sfârșitul Sfintei Liturghii și pe tot parcursul luptelor duhovnicești.

Preotul Isihast, fără nume, ne povestește că a căzut în extaz și a văzut o Biserică cerească strălucitoare. În mijlocul ei era un arhiereu impunător, înconjurat de slavă și îmbrăcat cu toate veșmintele arhierești pe care le cunoaștem. Erau atât de strălucitoare încât isihastului i s-a legat limba. Nici o gură omenească nu putea să descrie frumusețea și trăsăturile acestora. In jurul acestui arhiereu ceresc stăteau o mulțime de slujitori sfinți, cu veșminte albe și strălucitoare. Mulți dintre aceștia erau diaconi care aveau în mâini cădelnițe foarte frumoase cu care cădeau pe Arhiereul dumnezeiesc, iar ceilalți preoți, cu chipuri luminoase, evlavioase, deschise și fericite. Veșmintele lor preoțești erau albe ca zăpada, curate ca lumina și ca strălucirea cerului însorit. Unii îi depășeau în strălucire, lumină și curăție pe alții. Aveau o înfățișare deosebită, pe care limba omenească nu o poate descrie, nici mintea nu o poate cuprinde. Cum ar putea cele pământești să priceapă cele cereștii. Mai erau unii ale căror veșminte sclipeau precum fulgerul. Și erau așezați unii în dreap­ta, iar alții în stânga Arhiereului, plini de smerenie și evlavie. Arhiereul acela fericit avea atâta slavă încât îi depășea pe toți cu lumina și cu harul, iar strălucirea soarelui și a stelelor era umbrită. El stătea drept, privea către răsărituri și cânta cu voce puternică și curată, o melodie dulce și negrăită. Isihastul, se uimea văzând acele lucruri neînțelese și se minuna la auzul acelei armonii, îmbătându-se de desfătare dumnezeiască. De prea multă fericire, a uitat cuvintele pe care le cânta acel Arhiereu ceresc și cu toate că și-a încordat atenția, n-a ținut minte nici o silabă, nici un cuvânt, din ceea ce a auzit. Știa foarte bine că se va despărți de acea priveliște fericită și că se va folosi în această viață de acele cuvinte cerești.

Ceea ce totuși a reținut la final din cântarea Arhiereului a fost: „…în toate câte faci amintește-ți și iubește-L pe Dumnezeu, așa cum și El își amintește și te iubește pe tine”. După aceea, isihastul și-a revenit și a observat că inima lui ardea din pricina focului dumnezeirii. Și-a simțit inima ca pe o torță, ca pe un rug aprins și atunci și-a amintit de cuvintele celor doi ucenici de pe drumul care ducea la Emaus: „Nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale și ne tâlcuia Scripturile”6

Psalmul 50 rostit de preot este un psalm de pocăință și cuprinde și multe adevăruri teologice: Învățătura despre păcatul strămoșesc: „Căci iată întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea…”. Păcatul întinează omul iar sufletul apare hidos și urât mirositor în fața lui Dumnezeu. Păcatul înseamnă revolta împotriva lui Dumnezeu dar și jignire și neascultare față de voia divină. Dumnezeu poate prin harul și mila Lui să șteargă orice păcat.

Iertarea păcatului și a fărădelegilor se face numai prin zdrobirea inimii, prin lacrimi și pocăință. Jertfa bine plăcută lui Dumnezeu este inima zdrobită și plină de umilință. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „Psalmul 50 este folositor și pentru cel drept și pentru cel păcătos. Pentru cel drept, ca să nu cadă în trândăveală și în lene, să nu se mân­drească cu evlavia lui. Pentru păcătos, ca să nu deznădăjduiască de mântuirea lui, căci „mare este mila lui Dumnezeu și nemărginită milostivirea Lui”.7

Iată că mila lui Dumnezeu este mare și neistovită, bunătatea Lui n-are limite, iar îndelungă răbdarea este nemă­surată. Iubirea Lui de oameni este necuprinsă, iar milostivirea divină fără granițe. Prin urmare, Psalmul 50 ajută și întregește rugăciunea tainică rostită de preot mai înainte și aduce în sufletul acestuia atât de vulnerabil la păcat, mila și iubirea lui Dumnezeu. Psalmul, poate fi rostit în orice timp, dar mai ales în timp ce se cădește Sfânta Masă, Proscomidiarul, icoanele catapetesmei și poporul din biserică. Preotul cădește icoanele, dar la fel pe fiecare credincios care este chipul lui Dum­nezeu. Ochiul lui se abate asupra tuturor celor aflați în biserică și asupra fiecăruia separat, oferindu-i tămâie precum îngerul Apocalipsei „împreună cu rugăciunile tuturor sfinților”(Apocalipsa 8,3).

Imediat după cădire, preotul face trei închinăciuni până la pământ, spunând cuvinte de rugă, de implorare și de pocăință, precum: Mântuiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă pe mine păcătosul…!Iartă-mă și mă mântuiește! Doamne, Doamne, nu mă lepăda!, care variază de la preot la preot. Prin cele trei închinăciuni, preotul cere Preasfintei Treimi iertare de păcate ca să-l îngăduie Dumnezeu să împlinească slujba preoției. Prin sărutarea Sfântului Antimis și a Sfintei Mese, preotul arată dragostea și respectul pentru pătimirea și jertfa Mântuitorului.8

După aceea se întoarce către popor, se înclină smerit și  rostește: Binecuvântați și iertați, și Pe cei ce ne urăsc și ne iubesc pe noi, iartă-i, Doamne! Tâlcul acestor cuvinte este plin de mister și greu de explicat. Prima formulă se adresează fraților slujitori, dar și poporului pe care-l păstorește. Chiar dacă este părinte, preotul este în același timp și frate cu ceilalți. A doua formulă se adresează lui Dumnezeu în numele poporului: Mântuitorul să dăruiască iertarea, mila și milosti­virea Sa divină, așa cum a făcut și pe Cruce, pentru că peste câteva momente începe urcușul spre Golgota, de la ușa de miazănoapte a Sfântului Altar, prin mijlocul bisericii, până la Sfânta Masă.

Aceste două formule liturgice constituie o binecuvântare specială care cuprinde pe toți credincioșii, fiecare înclinându-și capul și primind cu recunoștință cuvintele rostite de preot. Gestul acesta liturgic nu este un gest teatral, ci un fapt real cu conținut real, un răspuns absolut la ceea ce se spune și se săvârșește. Nici un cuvânt din Sfânta Liturghie nu este gol de conținut și nici un gest al preotului nu este gratuit.9 După ace­ea, preotul merge la Proscomidiar unde toate sunt pregătite și încheiate încă din timpul Utreniei. Darurile care sunt acolo, pâinea și vinul, constituie prima hrană cu care se întreține viața în trup. Motivul pentru care au fost aduse ele este că Dumnezeu înlocuiește viața prin aceste daruri. Noi îi dăruim pâine și vin, iar el ne dă viață veșnică. Darurile sunt fructul lucrării și al ostenelii noastre, rodul pământului (grâul) și al viței-de-vie (vinul)(Matei26,29). (De aceea, trebuie să plămădim noi artosele și nu să le cumpărăm gata pregătite de la brutărie.) Credincioșii aduc daruri de pâine, vin, ulei, lumânări, tămâie, iar preotul păstrează la Proscomidie doar pâinea și vinul pentru Sfânta Liturghie. Pentru slujbă este suficientă o prescură mare, sau cinci prescuri mici. Toate artosele aduse în Biserică devin o jertfă unică, ca și credincioșii care devin un singur om, căci, „o pâine, un trup suntem cei mulți”(1Corinteni 10,17). Prin urmare, nu trebuie să zicem: De ce părinte nu faci Proscomidia din prescura mea?  Și să ne supărăm, din moment ce toate prescurile devin una, o pâine, o binecuvântare, o jertfă, ca la început. Iisus Hristos S-a adus pe Sine jertfă, iar credincioșii trebuie să știe că darurile și jertfele lor se cuprind în jertfa Lui, toate devin una, o slujire și o jertfă comună adusă lui Dumnezeu.

Pe Sfântul Disc și în Sfântul Potir aflate la Proscomidiar, se află Biserica întreagă: Iisus Hristos, Care a ieșit din pântecele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în dreapta, Preacurata Maică, în stânga, cetele îngerilor și ale sfinților, iar în față vii și morții. De față este, așadar, și lumea văzută prin pâinea și vinul care sunt hrana noastră „prin care viața în trup a devenit a tuturor ”.10

Este necesar ca darurile de pâine și vin să fie pregătite cu toată grija și evlavia. Încă din timpurile perioadei apostolice, credincioșii au adus prinoasele de pâine și vin pentru Sfânta Jertfă Euharistică, și, după cum ne învață Sfinții Părinți, cei care prepară prescurile pentru Sfânta Liturghie este necesar să fie spovediți, împărtășiți și într-o stare sufletească de smerenie, credință și dragoste închinată Mântuitorului Iisus Hristos care primește pâinea împreună cu vinul și le sfințește prefăcându-Le în Sfântul Trup și Sfântul Sânge spre împărtășirea noastră cu Hristos și arvunirea vieții veșnice. Participarea la Sfânta Liturghie și sfințirea vieții noastre prin harurile Sfintelor Taine sunt absolut necesare pentru imunizarea noastră împotriva păcatelor și a răului care ne înconjoară, sunt ca niște colaci de salvare lăsate în marea umanității noastre, prin care Hristos Domnul ne salvează, ne urcă în corabia divino-umană, salvatoarea neamului omenesc.

Pr. Silviu State


Note bibliografice:

1). Liturghier tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, pp.159-160;

2). Menounos Ioan, „Părintele Cosma, povestire biografică”, Atena, 1969,p.85, conf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Dumnezeieștii Liturghii”, Editura Bizantină, București, 2005, p.208;

3). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit., pp.208-212;

4). Protos. Nicodim Măndiță, „Explicarea Sfintei Liturghii”, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2017, p.318;

5). Monahul Moise Aghioritul, „Povestiri aghioritice ale părintelui Ioachim”, Tesalonic, 1989, pp.111-112, conf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit., pp.214-215;

6). Isihastul Anonim, „Vedere duhovnicească”, Tesalonic, 1979, traducere la Editura Bizantină, București, 2005, p.137, conf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit., pp.215-216;

7). Protos. Nicodim Măndiță, op.cit., p.318;

8). Panaghiotis Trembelas, „Psaltirea”, Atena, 1970, p.165, conf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit., p.216;

9). Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit., p.217;

10). Sfânta Mitropolie a Servelor și Kozanei, „Cuvânt ziditor, Dumnezeiasca Liturghie”, Kozani, 1982, p.272, conf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit., p.218.

Hits: 40

 
 
 
Cerca
Facebook Like Email Facebook Google+ Twitter Box
Înapoi la cuprins | Înapoi la meniul principal