Mânăstirea Izvorul Tămăduirii din Constantinopol

BY MERINDE PENTRU SUFLET ·

Izvorul Tămăduitor al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Constantinopol.

Măreția duhovnicească a străvechiului Bizanț se păstrează prin câteva locuri sfinte care au rezistat până în vremea noastră prin jertfelnicia urmașilor Bizanțului. Asemenea unei cetățui a lui Dumnezeu ce plutește deasupra valurilor, Mânăstirea Izvorul Tămăduitor al Maicii Domnului din Constantinopol, (“ Rum Ortodox Balîklî Monaster”, „ Ζωοδόχος Πηγή”), păstrează până astăzi tezaurul plin de har al izvorului unde Preasfânta Născătoare de Dumnezeu revarsă daruri de tămăduiri neamului omenesc de aproape 1570 de ani. S-a scris frumos despre această mânăstire, iar în această scurtă prezentare nu mă voi referi la mulțimea evenimentelor istorice legate de această fortăreață a cerului unde Preasfânta Născătoare de Dumnezeu împărtășește haruri tămăduitoare peste veacuri creștinilor însuflețiți de credință.
Amintirea “Izvorului Tamăduirii” mă contopeşte în multă emoție, pentru că la această mânăstire, timp de nouă ani ca închinător și slujitor la Dumnezeiasca Liturghie și în biserica mare și în sanctuarul bisericii paraclis unde se păstrează izvorul minunilor Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, am simțit puterea, ocrotirea şi prezența harului Maicii Domnului. Deși nevrednic, cu dorul în suflet de această cetățuie de har, voi face o prezentare, așa cum mi-au împărtășit-o creștinii ortodocși greci, urmașii bizantinilor pe care i-am cunoscut în perioada slujirii mele în Constantinopol.
O istorioară a localnicilor greci de astăzi ne spune că: „ În perioada Imperiului Bizantin, atunci când se întorceau vitejii cetății din războaie, după ceremonia care le era dedicată în forul din fața Sfintei Sofia şi dinaintea vechiului palat imperial, ( forul se afla unde este acum părculețul cu fântâna arteziană și rondul de flori – părculețul situat între Sfânta Sofia și moscheea Sultanahmet), bravii soldați treceau prin cetate sub aclamațiile bizantinilor şi dincolo de zidurile Constantinopolului jertfeau un vitel pe care-l împărțeau făcând milostenie sărmanilor cetății, ca mulțumire lui Dumnezeu pentru izbândă și pentru că au rămas în viață.
Pe la începutul domniei Împăratului Marcian (450-457), în vinerea din săptămâna luminată a anului 450, un viteaz creștin numit Machelie,( soldat de origine armeană ce sosise în Bizanț în cohorta militară din sudul Italiei şi care era supranumit pentru vitejie Leon, o leonos = leul), întorcându-se din luptă, a mers să aducă mulțumire lui Dumnezeu dincolo de zidurile vestice ale cetății bizantine, în marginea pădurii Trakiei, în zona porții Silivriei, de unde pornea odinioară Via Ignatia spre Roma.
Localnicii spun că scopul sacrificării unui animal, de obicei un vițel – simbol al puterii, era sa dea hrană la săracii cetății, sărmani între care se aflau mulți răniți din războaiele bizantine. Ostaşul Machelie a fost ales de Dumnezeu pentru inima lui bună. La sfârşitul binefacerii, lângă Machelie a rămas un sărman orb care i-a cerut apă. În apropiere se afla canalul cu apă de mare, apă sărată, care se prelungea pe lângă zidurile cetății și ajungea până aproape de poarta Adrianopol, dar Machelie a înaintat în pădurea de odinioară, în care se aflau şi numeroşi măslini, cu scopul să găsească apă de izvor, apă bună de băut pentru sărmanul orb.
Căutând în desișul codrilor Trachiei, era deznădăjduit și voind să renunțe, a auzit vocea Maicii Domnului ce l-a îndrumat spre izvorul tămăduitor, unde orbul și-a adăpat setea, și spălându-se cu apa din izvor pe față a dobândit vedere de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care atunci i-a și profețit ostaşului Machelie că va deveni împăratul Leon.

Așa s-a întâmplat. Leon a a strălucit și în virtutea militară și în credință. Dumnezeu ca să așeze bună temelie creștină în Imperiul Roman a ales pentru jumătatea secolului al V lea vlăstare vrednice precum Sfânta Împărăteasă Pulheria, Sfântul Împărat Marcian și Sfântul Împărat Leon cel Mare (457-474) pe care ostașii l-au ales și l-au impus împărat împlinindu-se proorocia Maicii Domnului, la momentul descoperirii izvorului tămăduitor.
Împăratul Leon la îndemnul bunului său sfetnic, Sfântul Ghenadios (+475), Patriarhul Constantinopolelui din vremea sa, a defrișat zona unde odinioară descoperise izvorul Maicii Domnului și a construit o biserică pe care au organizat-o ca mânăstire. Tot din vremea lui Leon, s-a început Sfânta Liturghie zilnică și Sfântul Maslu zilnic, rânduială care s-a păstrat până la cucerirea Constantinopolului.
Bizantinii de astăzi amintesc că în secolele XIX și XX, până la 1923, preoții călugări de la Îzvorul Tămăduirii erau mai numeroși, iar creștinii care erau tămăduiți de Maica Domnului, păstrau rânduiala veche bizantină care adusese tămăduire multor credincioși. Rânduiala era aceasta: Timp de patruzeci de zile nu mâncau carne și participau timp de 40 de zile la Sfânta Liturghie și Sfântul Maslu. Se împărtășeau cu Sfintele Taine în toate cele 40 de zile și beau aghiasma sfințită de la izvorul Maicii Domnului după Sfântul Maslu. Hrana era alcătuită din artosul care se făcea și cu ulei sfințit de la Sfântul Maslu, verdețurile vremii, pește, brânză și ouă pentru cei bolnavi și apa sfințită a izvorului. La miezul nopții creștinii care doreau cu adevărat tămăduire se rugau cu Acatistele și Paraclisele Maicii Domnului.
Bizantinii din vremea noastră vorbeau cu smerenie și apreciere de credința înaintașilor și spuneau că toți grecii din Constantinopol au în istoria familiilor lor, vindecări de cancer, vindecări de boli de ficat, de ulcer, de cataractă, de paralizie, cu ajutorul apei sfințite și a rugăciunilor de la Izvorul Tămăduirilor Maicii Domnului, Balîklî Monaster.
În arhiva mânăstirii sunt consemnate mulțime numeroasă de vindecări ale Maicii Domnului: împărați precum Justinian cel Mare, Leon cel Înțelept, împărătese, nobilime bizantină și zeci de mii de creștini. Puterea Maicii Domnului manifestată prin darurile de tămăduire care au avut loc continuu până astăzi, a asigurat trăinicia în timp a acestei sfinte sărbători din vinerea luminată pentru întreaga Ortodoxie.
Mânăstirea Izvorul Tămăduirii a fost ca o adevărată clinică de salvare pentru bizantini de la începutul domniei Sfântului Împărat Iustinian (527-565), până în anul 1204, când cetatea a fost timp de 60 de ani condusă de latini. În perioada secolelor V-VI-VII, în jurul mânăstirii se construise alte schituri, care participau la viața liturgică a mânăstirii și adăposteau pe creștinii bolnavi, care participau la Sfintele Liturghii, la Sfintele Masluri, se împărtășeau zilnic și foloseau aghiasma sfințită a Izvorului pentru tămăduire.
Atât de mult iubeau creștinii, mânăstirea Maicii Domnului, încât, la început, când se hotărau pentru căsnicie, la nașterea copiilor și la evenimentele care le marcau viața, veneau cu familiile întregi și se închinau, cereau ajutorul și mulțumeau, la Izvorul de har al Născătoarei de Dumnezeu.
În Constantinopol erau mai multe izvoare, dar două dintre ele erau Izvoarele Maicii Domnului: Izvorul Tămăduirii de la Mânăstirea ce se numește astăzi, Balîklî Kilisesi-Rum Ortodox Balîklî Monaster și Izvorul de la Biserica Vlacherne, Panaghia Vlacherna Kilisesi de pe țărmul Cornului de Aur. În cetatea bizantină și în toate așezările bizantine, la fiecare dată de întâi ale lunii se mergea cu sfințitul caselor. Pentru cetate și împrejurimi, preoții sfințeau casele cu apa sfințită de la Izvorul Tămăduirii și cu apa sfințită de la Vlaherne, ca Maica Domnului să ocrotescă casele și viețile lor. Se păstra rânduiala ca unde într-o lună se sfințise cu aghiasma de la Vlacherne, în luna următoare să se sfințească cu aghiasma de la Izvorul Tămăduirii.
Soldații bizantini când plecau la confruntările armate luau aghiasma Maicii Domnului, pe care, o foloseau zi de zi și mai ales atunci când le murea preotul care-i însoțea și nu avea cine să-i mai împărtășească pe câmpurile de luptă. Folosesc termenul de aghiasmă, pentru că, în perioada miilor de vindecări, apa izvorului era sfințită în fiecare zi de vineri, și se termina adesea, iar când izvora mai abundent, bizantinii știau că trebuiau să se aștepte la vreme de război, sau necazuri, iar aghiasma era luată și păstrată de creștini pentru perioada tristă care urma.
Atunci când Bizanțul era asediat, Mânăstirea Izvorul Tămăduirii a fost de mare folos și în strategiile de întrajutorare cu alimente a populației din cetate. Astăzi, când coborâm sub nivelul pavajului curții mânăstirii, pe scările ce duc la Paraclisul Izvorului, pe peretele lateral dreapta se vede intrarea într-un tunel, intrare care a fost micșorată în ultimii ani. În perioada bizantină, pe acel tunel se putea merge călare spre nord-estul cetății, până la biserica Vlacherne, unde se vede și astăzi, lângă izvorul bisericii cealaltă ieșire a unui culoar strategic, construit pe sub pământ și pietruit. Erau aproximativ 8 km de tunel. Și tot din această galerie subpământeană, după ce culoarul ajungea în cetate, în zona porții Silivria (SilivriKapî), se făcea o ramificație și era un alt culoar de tunel, întins pe o distanță asemănătoare, ce se îndrepta spre sud-estul cetății și ajungea până în subsolurile catedralei Sfintei Sofia și în subsolurile palatului imperial.
De fiecare dată, când cetatea era asediată, călugării de la Izvorul Tămăduirii alimentau cu grâne, pește, apă, pe locuitorii din cetate. Se spune că, în curtea mânăstirii, sub pietre și sub covorul de iarbă se afla depozitele de grâu destinate cetății pe timpul situațiilor de asediu. În jurul mânăstirii de astăzi se află mai multe cimitire: cimitirul grec ortodox unde sunt îngropați și soldați români din perioada războaielor balcanice, cimitirul gregorian armean și un imens cimitir turc musulman. Ele au fost amenajate pe vechia propietate bizantină a mânăstirii. Cu peste două sute de ani în urmă, cu ocazia săpăturilor se găseau urmele adăposturilor pentru grâne din vremea bizantină. Odinioară, hotarele mânăstirii ajungeau până la zidurile cetății, la șoseaua Silivri Caddesi de astăzi.
Cutremurele au produs periodic stricăciuni la această mânăstire. În perioada de glorie a Bizanțului, mânăstirea a fost împrejmuită cu un zid înalt de 5 metri, dar, pentru că era un loc mult iubit de bizantini, în care se arăta supremația Creștinismului, a fost dărâmată după cucerirea Constantinopolului din 1453, și abia prin secolul XVI, treptat a reânnceput să reconstruiască mânăstirea.
Deși este mânăstirea cu Izvorul Tămăduitor al Maicii Domnului, astăzi este cunoscută de localnici drept Balîklî Kilisesi, adică biserica peștelui, pentru că, după o istorioară păstrată de turcii locanici, în marțea neagră de 29 mai 1453, turcii otomani, au intrat în mânăstire și au vestit monahilor din mânăstire că au cucerit cetatea. Părinții erau nedumeriți. Ei, cei care alimentau cetatea cu grâne și produse pentru hrană pe tunelul care pornea din subsolul mânăstirii, știau că bizantinii aveau puterea să reziste, dar, nu știau de trădarea care avusese loc, deschizându-se poarta de lângă actuala poartă EdîrneKapî. Când a aflat vestea căderii Cetății, unul dintre monahi ținea în mâna sa, o tigaie cu pește fript și a zis: – „Când va învia peștele din tigaie veți cuceri voi Cetatea!” Iar în clipa ce spunea aceste cuvinte, peștele care fusese prăjit a primit viață și a fost pus în apa izvorului tămăduitor. Cetatea fusese cucerită, dar turcii care au văzut peștele fript și apoi înviat, au numit mânăstirea drept „Balîklî Kilisesi”, adică „ Biserica Peștelui” sau Balîklî Monaster ”adică „Mânăstirea Peștelui”. Se spune că de atunci, prin tradiție, s-au păstrat ca mereu să fie cinci pești în Izvorul Tămăduitor.
În urmă cu vreo cinsprezece ani, un cetățean turc mi-a mărturisit că: – „Această mânăstire unde s-a întâmplat minunea învierii peștilor la căderea Constantinopolului, este mult apreciată și respectată de mulți dintre turci, iar în decursul istoriei, dacă acolo nu s-ar fi întâmplat minuni, care îi uimeau și-i punea pe gânduri în privința religiei lor pe mulți dintre turci, niciodată n-ar fi fost distrusă. Dar, tocmai de aceea, s-a și îngăduit să se reconstruiască actuala mânăstire, din respectul, acumulat în timp, de acest loc al lui „Meryem Ana”, denumirea localnicilor pentru Maica Domnului.
Pentru noi, mânăstirea are și alte multe legături. În cimitirul mânăstirii sunt înmormântați patriarhii de Constantinopol din ultimii 200 de ani, între care se află patriarhii care au semnat actele sinodale ale autonomiei și ale ridicării la statutul de patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române și Patriarhul Athenagoras. În decursul timpului, Mânăstirea a fost strâns legată de voievozii din secolele XVII-XVIII care se închinau cu evlavie la Izvorul Tămăduirii când ajungeau la Constantinopol.
În vremea noastră, această mânăstire stavropighie a Patriarhiei Ecumenice a fost locul de cinste și de taină al mai multor consfătuiri între marii ierarhi contemporani ai Ortodoxiei. În protocolul pe care Patriarhul Bartholomeu I al Constantinopolului l-a consacrat în timpul patriarhatului său, cu prilejul vizitelor oficiale ale întâistătătorilor bisericilor și a delegațiilor oficiale, după primirile în catedrala patriarhală Sfântul Gheorghe din Fanar și în Sala Tronului Patriarhal din clădirea patriarhiei, întotdeauna se continuă cu vizita la Mânăstirea Izvorul Tămăduirii, cu închinarea în paraclisul Izvorului, în biserica mare, comemorarea de la mormintele patriarhilor de Constantinopol și un ceas-două de dialog în ambientul haric al mânăstirii Maicii Domnului.
Cu astfel de prilejuri, Mânăstirea Izvorul Tămăduirii a fost vizitată de Preafericitul Părinte Patriarh DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în mai multe rânduri: în perioada 11-14 martie 2003; la Înălțarea Domnului din data de 27 mai 2009 în timpul Vizitei Oficiale la Patriarhia de Constantinopol și la Duminica Ortodoxiei din anul 2016 cu prilejul Sinaxei premergătoare Sinodului Ecumenic. De asemenea și Fericitul întru pomenire Patriarhul Teoctist a vizitat Izvorul Tămăduirii la 26 decembrie 2000 și la 23 mai 2004, în timpul vizitei oficiale la Patriarhia de Constantinopol.
Mânăstirea Izvorul Tămăduitor al Maicii Domnului din Constantinopol are multe taine, încă, nedezvăluite. Cunosc tăinuirea, trăirea și frământarea de acolo cu numeroase vindecări. Se păstrează tăinuirea multor daruri ale Maicii Domnului pentru rugătorii ei, ca să fie de folos pentru închinători care ajung la Constantinopol. Să luăm aminte la rânduiala cu cele 40 de Sfinte Liturghii cu Sfântul Maslu și împărtășirea la fiecare liturghie, tratament pentru despătimire din vremea bizantinilor, care ne tămăduiește sufletește și trupește, ne înnoiește ființa ca să poată lucra în noi harul dumnezeiesc și darurile Maicii Domnului.
Am văzut oameni vindecați acolo. Mulți se întorceau și cu lacrimi mulțumeau Maicii Domnului, la icoana făcătoare de minuni din paraclis, care miraculos se păstrează refăcându-se singură de câteva ori în decursul timpului, și care nu a fost distrusă de igrasia din interior.
Am observat însă, că toți cei vindecați erau vrednici închinători și nu doar pelerini. Este diferență. Mulți dintre noi, toată viața rămânem pelerini. La aceste sanctuare ale minunilor lui Dumnezeu și ale Maicii Domnului, trebuie să mergem nu pentru a le vizita. Trebuie să mergem pentru închinare cu pocăință pentru viața noastră și cu fermă, adevărată credință în puterea dumnezeiască care poate să facă minuni cu noi. Ne trebuie bobul de grâu de credință! Credința este un dar salvator pentru noi ce-și are temelia în Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos!
Este frumos la Izvorul Maicii Domnului de la Constantinopol! Bizantinii prin tradiție la sărbătoare duc ghirlande de flori. Faptele bune sunt florile credinței noastre! Faptele bune să le închinăm Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, rugându-O, să ne ocrotească, să cerceteze și să tămăduiască adâncurile ființei fiecăruia dintre noi.

Preotul Silviu State – Parohia Varese 05/2021

(Creştinii ortodocși greci din metropola Istanbul de astăzi sunt urmaşii romeilor bizantini. Atunci când au fost cuceriți de către turci, grecii din Constantinopol erau numiți romei, cetățenii celei de a doua Rome. Astăzi, turcii îi numesc pe ortodocşii greci localnici “ rumlar “ (romei) iar Patriarhia Ortodoxa a Constantinopolului, în limba turcă este numită “ Rum Ortodox Patrikhanesi”.)